Bătrînii din Plopeni spun că “e vremea ca ielele să se întoarcă”

La Plopeni încă mai persistă “mitul ielelor” sau al “mireselor cît casa”. Oamenii spun că ielele apăreau noaptea, iar cei care le auzeau sau le vedeau fără a avea “permisiunea” rămîneau fără auz sau orbeau în timp. Ei spun că ielele ar fi fost alungate de venirea comuniştilor, dar că este “timpul să se întoarcă”.

Baba Anghelina: “Ielele au fost la noi, la Plopeni şi prin Chirnogeni, cît a fost hora satului, pînă în ’48- ‘50. După ce s-a înfiinţat CAP-ul şi au venit comuniştii fără religie, au fugit săracele; nu le-a mai văzut nimeni.”

Cînd era mai tinerică, a fost şi ea mai nepăsătoare cu necazurile - baba Anghelina Bundă mergea pe-atunci la horă, mai sus de cîrciuma MAT, lîngă pîlcul de sălcii, acolo unde prinsese şi ea drag de un băiat. Acela, însă, nu prea se uita la dînsa şi ea suferea. În 1948, avea 16 ani, n-avea timp pentru tradiţii, îi străluceau viile Dobrogei în ochi şi muşca, de afurisită, din luceferii de dimineaţă. Într-o noapte, curăţa ştiuleţi de porumb în curte; era toată familia acolo, cu părinţi, cu surori, cu nişte vecini să-i ajute. Atunci a aflat Anghelina că ielele există. “În noaptea aia stam cu toţii în cerc, curăţam la porumb şi vorbeam, na!, de prin sat, de prin lume. Nopţile erau pentru clacă - pe vremea aceea, pămîntul era la oameni, nu fusese băgat în colectiv de comunişti, iar omul îşi aducea porumbul în bătătură şi îl curăţa: cocenii mergeau la sobă, boabele la animale”, povesteşte Anghelina. Baba tremură rece acum, pentru că filmul acelei nopţi a revenit, iar fata aceea din bătătura părinţilor îi zâmbeşte acum, obraznic, din negura unor nedorite amintiri: “Stăteam ca la clacă, vorbeam şI dădeam din mîini. Lîngă mine era bietul tata, mai încolo era mama - Dumnezeu să-i ierte. În dreapta, se-nşirau ai lu’ Cupeş, cu soră-mea, Tudora, şi cu frate-meu “întîlnit” (vitreg-n.n.), Stan Creţu. La un moment dat o văd pe biata mama că rămăsese brusc mirată de oarece lucru; era cu gura căscată, îmi venea să rîd de ea, parcă îl văzuse pe Cazacu, nebunul satului, stînd la biroul primarului. N-am dat în momentul acela importanţă; eu mă gândeam cum să fug în sat, să mă întîlnesc cu prietenele. Cînd am văzut, însă, ochii mamei, am înţeles repede că ceva rău vede ea. Mama avea ochii cu care mă căuta cînd spărgeam farfurii sau alungam găinile prin bătătură - ochi precum cuţitul. Pe-atunci nu aveam curent electric. Era luna ieşită însă, şi am văzut două femei la colţul casei”. “Dar ce femei, Doamne, Doamne?! Erau pînă la grinda casei de înalte, le vedeam acum cu toţii şi tăcusem mîlc. Stăteau, aşa, nemişcate, la colţul casei dinspre uliţă şi se uitau la noi. Erau îmbrăcate în alb din cap în picioare. Mama nu putea nici să vorbească, altfel mi-ar fi spus “Astea-s ielele!”; ea le văzuse prima. Au stat ele un timp şi se uitau la noi cum se uită mama către un copil, parcă cu dragoste. Nu le vedeam privirea că era noapte, dar m-aş fi jurat că aşa se uitau ele la noi! La un moment dat, a zis una ceva, dar n-am auzit nimic. Am înţeles ce-a zis ea numai după ce i-a răspuns mama. Mama îi spusese “Curăţăm la porumb”, vezi bine, aceea ne întrebase ce facem noi acolo. Apoi am înţeles ce ne-a zis cealaltă: “Intraţi în casă!”. Eram copil atunci, mi-a fost frică şi nu ştiu cînd am ajuns în pragul casei, şi de-acolo sub pat. Plîngeam şi mă împingeam în peretele patului”, şi-a continuat bătrîna povestea. “Tata m-a şi înjurat. “Taci, ‘tu-ţi luceferii mă-tii, că rămîi fără glas!”, mi-a zis el, şi m-am speriat mai tare, nu voiam să rămîn fără voce, mai aveam multe de spus la lume. Am tăcut şi am ascultat. Şi, la un moment, am auzit cum încuia cineva uşa şi după aceea, o muzică pe deasupra casei, ca de heruvimi. Aşa dulce era muzica ceea că cred că era pentru îngeri. Se-auzeau clopoţei ca de căruţă de iarnă şi un tînguit frumos de vioară. În noaptea aceea, am aflat că ielele există şi nu mi-am mai rîs de mama şi nici de cei care povesteau de purcelul negru dintre sălcii, care sărea noaptea la cai de se minunau căruţaşii întîrziaţI că ce este! Mie, ielele mi-au mai venit la poartă odată, la puţin timp. M-a strigat cineva la poartă, o femeie. Era puterea nopţii; nicio femeie nu te strigă noaptea în Plopeni. Am stat, am ascultat, m-am uitat după perdea, erau două femei înalte, “mirese cît casa”, cum le ziceau unii bătrîni. “Anghellinnnooo!”, strigau ele, iar eu ascultam şi nu le răspundeam. Ştiam de-acum că dacă le răspunzi cînd strigă, rămîi fără voce. Ielele au fost la noi, la Plopeni şi prin Chirnogeni, cît a fost hora satului, pînă în ’48- ‘50. După ce s-a înfiinţat CAP-ul şi au venit comuniştii fără religie, au fugit săracele; nu le-a mai văzut nimeni. De-acum, se vor întoarce ele!”, a adăugat Anghelina. Baba oftează oleacă şi se apleacă să mai culeagă un ştiulete din grămadă. În noaptea asta va sta din nou, să cureţe porumb în curte. Noaptea asta, însă, nu va veni nicio femeie în alb să o alunge.

---