Un nou parc pentru constănţeni

dupa ce le`ati distrus pe cele existente, acum cheltuiti bani sa faceti altele...doamneee....mari idioti!!!!

un parc aproape lipit de alt parc? la nici 50 m distanta? chiar ca sunteti cu capu'. mai aveti locuri disponibile pt parcuri.

500.000 euro????

Sub masca (parca mescarada mergea mai bine) necesitatii construirii unui parc si cu unicul scop, transparent al " protecţiei, conservarii şi dezvoltarii spaţiilor verzi ", acest teren trece, doar, dintr-un buzunar psd intr-altul (tot psd, cum altfel?). Deci, somnorosul din intersectie ( nicusor , antrenorul de handbal) vrea sa aiba si el spatii in oras pe care sa le "gestioneze" dupa bunul plac. S-a saturat la tara (unde ii si sta cel mai bine) si vrea spatii in oras, sa le dea el cui vrea (PE PARIU CA, IN SCURT TIMP, SPATIUL CU PRICINA VA FI ATRIBUIT CUIVA, CU INTERES...). Du-te dom`le si repara drumurile judetene ca sunt toate o ruina, ca ne stricam masinile in ele cu toate darile platite la zi. Si apropos de impozite... ce trebuie sa platim, suplimentar , ca sa ne fie ridicat gunoiul, ca s-a imputit la ghena! Ce, mazarin a plecat deja, (nu ca se tine de cuvnatul dat, dar e mai bine la caldura decat la frig si polei), NU SE MAI OCUPA NIMENI DE ORASUL ASTA??? BINE CA FACEM PARCURI ...

ati stricat parculetul de pe b-dul tomis[spitalul mare] ati construit un bloc or sa mai apara si altele ca stim cine a cumparat terenul

pai acolo nu-si pot construi vile de aia fac parc

Stimate autor, iti propun un exercitiu simplu: mergi in gara intr-o seara, si incearca sa ajungi prin tunel la peronul liniilor 4 si 5. Daca esti norocos, nu iti vei rupe gatul in bezna tunelului si nici nu-ti vei scalda incaltamintea in baltile de apa de la baza scarilor de acces spre peron. Exercitiul pe care ti-l propun este unul de imagine, si anume imagineaza-ti ca esti un calator obisnuit, sosit cu trenul in municipiul Constanta si esti nevoit sa parcurgi acest tunel descris mai-sus, intr-un miros pestilential de urina si fecale. Acum sincer, ce ai gandi despre administratia locala? Dar cati ani si cati bani a inghitit “renovarea” garii orasului nostru? Nu stiu, sa ma bucur de un parc nou ori sa-mi para rau ca primul contact dintre calatori/turisti si orasul meu este atat de suburban?…. Vax!

MOTIVAŢIE SENTIMENTALĂ De câte ori mă întorc acasă de pe coclaurii unde m-au aruncat furtunile vieţii, când trec Dunărea împletindu-mă cu ghirlanderia metalică a podului de la Cernavodă, ies pe culoarul trenului şi deschid fereastra. Inspir adânc. Simt că sunt acasă. Dorobanţul de la piciorul podului parcă mă salută, spunându-mi că mai am puţin până la Marea cea Mare. Abia atunci se furişează în toată fiinţa mea mireasma de pir şi cucută, de muşeţel, de nalbă şi levănţică sălbatecă, mirosul de alge şi crabi şi simt dogoarea nisipului cernut parcă în vânt, în strigătul tânguitor al pescăruşilor. Şi eu, o dată cu rândul generaţiei mele, purtat de mână, mi-am împleticit picioarele pe nisipul vălurit al malului mării, zdrelindu-mă în scoicile sidefate şi colorate în curcubee multicolore. Şi marea… albastră şi violetă, când roşie, când verde şi galbenă, şi în câte alte culori şi nuanţe născute din capriciile ei şi ale vântului. Atunci când am învăţat să merg, primul meu drum a fost la mare, iar atunci când soarele, pironit acolo sus pe bolta albastră, m-a văzut, mi-a zdrelit trupul slăbănog de copil, lăsându-mi ca amintire sărutările lui, ca să le ţiu minte până la vara viitoare. Marea nu m-a înspăimântat aşa cum văd astăzi la mulţi copii, la vârsta mea de atunci. Niciodată nu m-a învăţat cineva să înot. Cred că am ştiut înainte de a mă naşte. Cătunul, satul, mahalaua Anadalchioiului, în care am deschis mai bine ochii, se lăsa în afara Constanţei, în turcime şi tătărime, întinzându-se către ghioluri, până la vărsarea acestora în mare. Aşa le numeam noi atunci, ghioluri, Ghiolul Mare, Ghiolul Mic, adică Siutghiol şi Lacul Tăbăcăriei. Acolo am făcut eu mai întâi ucenicia în ale pescuitului, apoi la mare. Zăbovesc astăzi deseori pe malurile lor, în spatele pescarilor cu sculele lor moderne şi sofisticate, aduse de peste mări şi ţări. Nu prind nimic, sau aproape nimic. Noi, copiii mahalalei, plecam la pescuit în cete mari, cu beţe subţiri de corn, sau de salcâm şi cu “ştruţuri”. In loc de guta dimensionată de astăzi, cu un mosorel şi mai rar cu “păr”, atunci când aveam norocul să smulgem câte un fir din coada calului vreunui sacagiu. Acele le îndoiam din bolduri sau din sârmuliţe oţelite şi prindeam, nu glumă, bibani şi guvizi, în locuri numai de noi ştiute, înşirându-i pe sfori în şiraguri, şi cufundate în apă, să ţină până seara târziu, când ajungeam noi acasă. Momeala, râmele muşcate cu gura şi “bâzoii” care năvăleau pe spatele nostru încins şi tăbăcit de soare, din luna mai şi până in octombrie. Treceam prin nisipul fierbinte de la “vărsare” la pescării, la mare să prindem “negraci”, la “Tataia” şi la dig, la capul digului, la “Trei Papuci”, la “Duduia”. Plecam de acasă cu noaptea în cap, înfulecând dintr-un “coltuc” de pâine; prindeam oterină cu cămaşa la “vărsare” şi o frigeam pe o tablă presărând peste ea sare din bulgării turmelor de oi care păşteau pe malurile Siutghiolului. Roşiile şi castraveţii le luam dând iama în grădinăriile lui nea Tănase, bulgarul, grădinării care se aplecau până în marginea Ghiolului Mic. Veneam acasă când mahalaua îşi aprindea lămpile cu gaz, iar pe la porţi, mamele care ne purtau grija mării, ne aşteptau cu “joardele” ascunse la spate. Şi să te ţii “chilomane”, cu tot şiragul frumos de guvizi pe care îl fluturam noi ca trofeu întru iertarea păcatelor. Altădată, călări pe bărcile pescarilor, le curăţam încheieturile şi le îndesam rosturile cu câlţi peste care turnam smoala topită, călăfătuindu-le. Asta ne câştiga dreptul să ieşim cu ei în larg la pescuit de hanus, chefal şi cambulă. Altfel, rămâneam la mal să prindem la ciorap garizi. Aruncaţi într-o oală cu apă în clocot şi puţin sărată, erau un deliciu; îi mâncam ca pe seminţe. Ne tăiam degetele de la mâini după stridiile prinse zdravăn de pietrele digului, iar la ghiol după raci, care ne agăţau cu cleştii lor. Când ne încingeam de soarele amiezii, ne azvârleam în valurile “cu berbeci”, ce se loveau cu putere de pietrele digului, iar altădată când apa era rece, tremuram vineţi, clănţănind din dinţi; atunci ne îngropam în nisipul călduţ încă de la arşiţa de peste zi. Săream de sus, de pe cele mai înalte pietre ale digului, de pe “cataroaie”, făcând figuri; iar în apă, trecând printre grotele săpate de valuri, întrecându-ne să stăm cu ochii deschişi sub apă şi să ne ţinem cât mai mult respiraţia, coborând adânc, până ce ne vibrau timpanele, ca să scoatem ca dovadă o piatră sau un pumn de nisip din adânc. In zilele fierbinţi, când marea zăcea “oglindă”, cârduri de delfini săltau în orizonturi, dar şi mai aproape de maluri şi nu odată, marea arunca pe plaje, câte un astfel de uriaş, pe care pescarii tătari îl curăţau de toată grăsimea, lăsându-i doar scheletul, pe care îl albea toată vara arşiţa soarelui.* Mai târziu, când oraşul s-a mai apropiat de mahalaua noastră mergeam mai des să facem baie la Cazinou, sărind în faptul serii în apa limpede şi plecând înot la far, la farul vechi din capul digului ce străjuia maestuos intrarea navelor în port purtând efigia în bronz a regelui Carol I şi a reginei Elisabeta. Acolo trăgeam câte o ascunsă, căutând să ne descoperim în cărarea argintie a lunii. Ne îmbrăcam uzi, marea lăsând pe noi şi pe haine urme albe de sare. De sus, de pe mal, se vedea cum clipesc la intervale regulate farurile de la Tuzla şi de la Capu Midia. Alteori, ne duceam în port, pe cheuri, să jucăm fotbal cu nuci de cocos sau cu portocale şi, urcându-ne pe barcazurile turceşti, ne jucam cu timona până alerga după noi vreun matelot, strigându-ne că suntem “ghiauri pezevenghi”. Plecam către casă trecând prin faţa statuii lui Ovidiu, care stătea gânditor şi trist pe soclul lui, şi silabiseam în româneşte versul săpat în piatră de Canara : “Sub această piatră zace Ovidiu,/ cântăreţul iubirilor gingaşe,/ răpus de-al său talent./O, tu, ce treci pe-aicea,/ dacă ai iubit vreodată./ te roagă pentru dânsul,/ să-i fie somnul lin ”. Pentru că, abia mai târziu, licean fiind la liceul Mircea cel Bătrân, care are un secol de existenţă, domnul profesor de limba latină, Blum, avea să ne înveţe versul latin al poetului exilat la Tomis: “Hic ego jaceo tenerorum lusor amorum/ingenio perii Naso poeta meo,/ ad tibi qui transis nesit grave, quisquis amasti,/ dicere Nasonis molliter ossa cubent”. În faţă la Hotel Regal, mesele se întindeau de pe trotuar până în mijlocul pieţii, iar orchestra şi cântăreţii de la restaurantul Elite din Piaţa Independenţei -orchestra clasică- condusă atunci de renumitul Iancu Constantinescu ne făcea să căscăm gura până târziu. Urcam la gară (gara veche), pentru că ştiam noi că era un tren de seară care pleca la Mamaia, trecând prin mahalaua noastră (era pe atunci o cale ferată şi o gară, când staţiunea Mamaia avea clădite stabilimente din lemn, până târziu, când au ars). Ducea nu numai sezonişti; oprea des, la mai toate barierele, unde coborau cantonierii din serviciul de noapte: la magazii, la Obor, la Coiciu, la Radu Ene, la Florescu, la Raicu, la Smeu’ , la Calu’ Bălan, la Papuc şi la Botu’ Calului. Mai departe, erau grădinării şi câmp până la Mamaia. Noi săream din mers când ajungeam în mahala, în dreptul grădinii tătarului Abgiali, din livada căruia ne umpleam sânii cu caise, de multe ori verzi, şi mâncam până ni se strepezeau dinţii. Altădată, când erau coapte şi dulci, le puteam mânca, dacă scăpam din bătaia puştii cu sare a paznicului Babagian. În alte zile, ne duceam la Cişmea. Mergeam desculţi, iar labele pcioarelor şi genunchii ne erau numai răni. Bolnavi? Singurul medicament pe care l-am ştiut vreodată a fost oţetul de trandafiri şi mâna mamei, care făcea cu frecţiile ei să mi se îndoaie oasele. De acolo, la vechile hangare, unde aţâţam şerpii, până se luau după noi, rostogolindu-se ca o roată de căruţă. Ne scufundam după scoici, iar acasă, carnea lor, tocată şi amestecată cu urzici, hrănea toate orătăniile din curte. Miroseam a scoici, a nămol şi a peşte, până târziu la începutul iernii, când cădeau primii fulgi, aşezând zăpada pospai; ninsori târzii şi mai rare la Constanţa. Dar şi când se aşeza pe iarnă, marea era ca plumbul topit, urlând năpraznic şi ridicându-şi valurile până sus pe faleza Cazinoului şi peste digul portului, “cerând om “. Şi vântul… vântul care îţi tăia obrazul cu mii de lame nevăzute. De multe ori, am privit marea până departe, cum îşi făurea fantasmele albe, zbătându-se furioasă să scape din strânsoarea de gheaţă care o cuprindea doar ceva mai departe de mal. Atunci, urcându-ne pe sloiuri, încercam să plutim, săltaţi de valurile surde ce gemeau sub gheaţă. Natura se închiciura, ceaţa se lăsa până la pământ, iar geamandurile se tânguiau amarnic. Cu patine, îndoite din picioare de sobe vechi, alunecam până în mijlocul Ghiolului Mic, îngheţat bocnă; şi să te ţii joacă la două porţi, cu nişte cutii de conserve goale, adunate din gunoaiele gropilor Damadian* . Când venea vremea colindelor, nu odată veneau cu noi şi copiii turcilor şi ai tătarilor, dar ce spun eu, toată suflarea copilărească a mahalalelor. Astăzi, când ne aducem aminte cum noi, copiii românilor, îi frecam cu şorici (domuz) la gură, ne cuprinde un râs nestăpânit. De la o vreme, simţeam mirosul primăverii. Veneau pe rând Săptămâna Patimilor, Deniile şi Paştele. Totul se transforma, văruit în alb. Mergeam la bisericuţa noastră din mahala, cu bucheţele de zambile şi narcise proaspăt înflorite, ce te îmbătau cu parfumul lor, aşezându-le pios la icoanele Domnului şi, în Vinerea Mare, ne împărtăşeam după trecerea pe sub Sfânta Masă. Atunci, promiteam în sufletul meu că voi fi ascultător părinţilor mei şi nu voi mai da iama prin grădinile lui nea Tănase şi nici prin ale tătarului Abgiali. Dar degeaba, jurămintele nu mă ţineau mult. Luam de acasă, pe ascuns, ouă roşii, pe care le dădeam ca plată pentru a ne da în lanţuri şi în scrânciobul instalat de Sfintele Paşti pe câmpul Oborului. Apoi, venea din nou vara şi iarăşi fugeam la mare, întinzându-ne pe cataroaiele vechiului dig. Ne întreceam care din noi făcea prima baie şi cine este mai bronzat. Amestecam într-o sticlă oţet cu untdelemn şi ne ungeam, mirosind a… salată, şi vai de cămăşile noastre. Căutam monede vechi şi le găseam la zidurile bătrânului Tomis. Efigii din argint ale împăraţilor Romei antice, al zeiţei Fortuna, monede din care mai păstrez şi astăzi. Treceam cu cămăşile în cap pe sub zidurile castelului Şuţu, în care mai băteau pe atunci valurile mării. Inaintea taluzării malurilor şi a îndiguirii, marea mai “mâncase” pe acolo câteva străzi. Apoi, prin golful pescăresc, sus, la Farul Genovez şi, din faţa căpităniei portului, ne agăţam de garniturile vagoanelor cu păcură ce ieşeau din port prin tunel, sus, la vechea linie ferată ce ducea altădată la “Băile de la vii”. Căutam drumul prăfuit ce ducea la mahalaua viilor noi, tocmai “La nuci”, către Medeea, luând în picioare aşa-zisul “cartier al demobilizaţilor”, asmuţind toată liota câinilor, care ne petreceau cu lătratul lor până departe. Se însera de-a binelea. Simt şi acum în nări mirosul de peşte prăjit şi de mămăliguţă caldă ce plutea în aer de pe la casele din mahalaua mea. Acasă, urma chinul cel mare, spălarea. Ţin minte că, disperată, mama mă freca cu o cărămidă. Purtam până târziu, când începea şcoala, urme de păcură, iar mâinile mele erau negre de la nucile decojite încă necoapte. Mă gândeam atunci, ce vor spune straşnicii mei învăţători, domnul Abagiu şi domnul Căciulă, căutând cu nuiaua lor de corn în palmele mele. La masă, moţăiam cu nasul în farfurie şi, nu o dată, adormeam cu capul pe masă. Nu ştiu cum, dar dimineaţa mă trezeam în pat. De multe ori, plecam de acasă cu noaptea în cap, cu alţi copii de vârsta mea, să prindem păsări în scaieţi, undeva prin spatele vechiului cimitir, pe atunci câmp cu semănături. Aşteptam cu respiraţia tăiată stolurile de scatii şi sticleţi, de spini, de botgroşi şi pitpalaci. Potârnichile săltau de lângă picioarele noastre, iar iepurii dolofani îşi întindeau urechile alergând. Şi stoluri de porumbei, de toate culorile, ciuguleau în “armane”, ce mai rămânea după baterea grâului. Când ploua, ne bălăceam cu picioarele goale prin bălţi sau jucam tătărăşte arşice şi coci cu limonii frumos colorate sau cirlic*. Crescusem ceva, eram liceean (cât de duios şi nostalgic îmi pare acum acest cuvânt)** şi îmi purtam paşii prin aceleaşi locuri, visând nostalgic. Eram îndrăgostit. La începutul vacanţelor mari, încheiam anul cu excursii la Insula lui Ovidiu din mijlocul lacului Siutghiol – insulă care mai purta pe atunci urmele unor vestigii antice – ori la farul din Insula Şerpilor, sau, pur şi simplu, colindând Dobrogea, care gemea de vestigii istorice, de la Histria la Callatis, la Adamclisi, la Ostrov, la Enisala şi Heracleea, până departe, în braţele mirifice ale Dunării, la Portiţa şi la Sulina, către Marea cea Mare. Şi Dunărea… fiinţa neamului românesc. Aşa cum spunea M. Kogălniceanu: “Cheia mântuirii noastre este drumul Dunării la marea largă”. Şi aceasta aveam să o înţeleg mai bine atunci când am vânturat lumea. Visând pe malul mării, privind marea ce se frământa, despletindu-şi valurile sure, căutam pe cer stolurile de porumbei ce se roteau în infinitul albastru. Iubesc porumbeii. De atunci iubesc mult porumbeii. De atunci, aveam să nu mă mai despart niciodată de aceste gingaşe fiinţe, dăruindu-le întreaga pasiune a vieţii mele, singura mea legătură de acum cu vremea de altădată a copilăriei, de care m-am pierdut de atunci pentru totdeauna. Tocmai aceasta, zic, m-a îndemnat să scriu abia acum – cât de târziu ! – cartea pe care sper să o citiţi: PORUMBEI LA TOMIS.

Acolo ar merge mai degraba o parcare supraetajata...se mai fluidizieaza traficu...

Este autentic... parca simt mirosul sarat al marii si dogoarea soarelui dobrogean, am melancolia hoinarelilor din copilarie si revad totul de parca as fi fost eu cel ce a scris toate astea. MULTUMESC DIN TOT SUFLETUL !