Constănţeanul Paul Dicu a învins Sahara!

Cunoscutul instructor constănţean de Takeda Ryu şi Katori Shinto Ryu, Paul Dicu, a reuşit să termine cu succes cursa în cadrul celei mai dificile competiţii pentru alergători din lume, Sahara Maraton. Aşa cum sugerează şi numele concursului, traseul acestuia leagă, prin mijlocul deşertului, două tabere de refugiaţi locuite de saharawi, un popor arab care trăieşte drama dezrădăcinării şi ocupaţiei străine. În sprijinul oamenilor deşertului, anual, se organizează, în scop umanitar, faimosul maraton. La ediţia din acest an au participat 450 sportivi, reprezentând 35 ţări, însă doar 150 s-au înscris la maraton, restul preferând probele mai „blânde”, precum semi-maratonul sau cursa de 10.000 metri. Constănţeanul a fost singurul reprezentant al României, iar la întoarcerea acasă, ne-a mărturisit că experienţa din mijlocul deşertului depăşeşte cu mult ceea ce şi-a imaginat la plecarea din ţară, respectiv, doar o aventură sportivă. În prima parte a interviului, Paul Dicu ne-a relatat o parte din aspectele legate de participarea la acest maraton, referitoare la condiţiile dificile ale traseului şi efortul intens la care au fost solicitaţi concurenţii.

Reporter: Într-o ediţie anterioară, am relatat condiţiile plecării din Constanţa. Ce a urmat?

Paul Dicu: După ce am „decolat” din Bucureşti, Madridul a fost punctul de întâlnire al tuturor concurenţilor din Europa, întrucât americanii au aterizat direct în Algeria. Când am ajuns şi noi la Tindouf, de la aeroport, am fost transportaţi la tabără cu nişte autobuze şi camioane puse la dispoziţie de autorităţi, însoţiţi de o escortă militară. Exact în deşert sunt două tabere de refugiaţi. Una e la graniţa cu Mauritania, Dakhla, lângă Tindouf, în sudul Algeriei, unde am stat trei zile, iar cea de-a doua, la Smara, unde am stat în primele cinci zile. Am avut la dispoziţie două zile pentru acomodare, înscriere, kit-ul de concurs, pregătire etc. Pe 20 februarie am ajuns acolo, pe 22 a fost cursa. Startul s-a dat de la ElAyoun iar finsh-ul la Smara, după un traseu de 42,195 km.

Rep.: Alături de ce fel de sportivi aţi plecat de la start?

P.D: Am văzut atleţi din lotul naţional al Spaniei sau al Algeriei sau alergători, care mi-au zis că participau la cursa asta de zece ani. Desigur, se aflau şi începători, dar cei mai mulţi veneau din rândul celor cu experienţă. Pe traseu au cedat vreo şase sportivi. Când am plecat de aici, ziceam „lasă că merge”, iar când am ajuns acolo şi am văzut dunele alea de nisip şi mi-am băgat prima dată piciorul în ele, la propriu... mi-a cam pierit zâmbetul. Traseul este semnalizat, dar noi am avut noroc că nu am prins vreo furtună de nisip. În regulament este stipulat ca, în cazul apariţiei furtunii, sportivii care nu se pot orienta după dispariţia marcajelor, să rămână pe traseu, pentru a putea fi recuperaţi uşor cu maşinile. În anii anteriori, au fost situaţii periculoase în care concurenţii s-au rătăcit în deşert şi erau să-şi piardă viaţa.

Rep.: Care erau condiţiile din teren?

P.D: În timpul cursei, temperatura maximă a fost de 39 grade, dar în următoarele zile a urcat şi până la 48 grade. Cursa s-a nimerit într-o zi relativ accesibilă. Primii 12 km, nisip şi piatră. Teren relativ plat, dar pe care trebuie să fii foarte atent pe unde calci, ca să nu-ţi rupi picioarele din cauza pietrelor. Sunt denivelări foarte lente, după care începe partea cea mai frustrantă, dunele de nisip, pe vreo 15 km. Frustrantă pentru că încerci să urci duna şi ţi se pare că alergi pe loc, ţi se înfundă picioarele în nisip. Ultimii kilometri sunt la fel ca şi primii. Cursa a început de dimineaţă, de la 9.45 şi s-a sfârşit după-amiaza, pe la ora 18.00.

Rep.: Probleme?

P.D: La un astfel de efort, sunt inerente. Eu am o problemă cu un ligament de la genunchiul drept, care, la fiecare maraton, „zbiară”. Eram convins că şi aici va face... scandal şi chiar aşa a fost, a început chiar devreme. În mod normal mă supără de la km 32, în deşert a început de pe la km 25 şi a fost alt factor, alături de căldură şi teren, care mi-a redus din viteză. În condiţiile acelea te dor toate... Trebuie să ai disciplină, pentru că sunt ştiute expresiile „omul cu ciocanul” sau „zidul de la km 30” în lumea maratoniştilor. Definesc acel moment în care creierul spune „gata!”. Picioarele nu te mai ascultă şi numai cei care ştiu să depăşească acel prag ajung la finish.

Rep.: Cum se realiza reh

P.D: Era interzis să transporţi apa, punctele de rehidratare erau montate la distanţă de trei kilometri unul de altul. La un moment dat, de pe la km 30, până la 33 sau 35, la un stand nu mai era apă. Uşor de închipuit ce înjurături în româneşte răsunau în Sahara, până am ajuns la celălalt stand! Sunt o mare motivaţie, pentru că, dacă în condiţii normale, un pahar de apă îţi ajunge să îţi potoleşti setea, acolo înghiţi ca lebăda: când ajungi la stand nu poţi nici să stai să savurezi apa şi peisajul jumătate de oră şi nici nu poţi să bei trei litri, că te apucă voma. Iei două înghiţituri şi trebuie să mergi mai departe. (Va urma.)