Cel de-al treilea număr al publicaţiei „Decât o Revistă”, numită, simplu, „DoR”, aşteaptă să fie descoperit şi răsfoit, pe rafturile Librăriei Cărtureşti din incinta City Park Mall. Majoritatea textelor reunite în noul număr sunt centrate în jurul ideii de căutare. Este vorba despre căutări şi deveniri personale care rezonează puternic în spaţiul social, precum cele ale lui Cristi Puiu, aşa cum reies ele din portretul care i se prezintă în revistă. Cititorii vor descoperi că pentru apreciatul regizor şi scenarist, filmul nu e un produs final, tăiat, împachetat şi pus pe raft, ci o cercetare despre lume şi oameni, care începe de la o idee şi, în mod ideal, nu se termină niciodată. Totodată, în revistă sunt surprinse şi căutările lui Otto, un tânăr punker de 16 ani, care vrea să schimbe lumea şi al cărui chip apare pe copertă. „Decât o Revistă” este un proiect născut din dorinţa tuturor celor implicaţi de a face o revistă independentă cu cele mai înalte standarde vizuale şi editoriale, fără imixtiuni şi alte presiuni caracteristice mediului comercial. „Nu e un protest, dar este un exemplu de cum ar putea să arate şi ce ar putea să conţină o revistă când e gândită ca un obiect de colecţie”, spun, pe site-ul publicaţiei, iniţiatorii ineditului proiect. „DoR în sine e o căutare a unui centru în care să ne regăsim pe măsură ce lumea devine tot mai fragmentată. Nu vânează subiecte la extreme, nu caută noul de dragul de a ajunge primii la ceva, ci încearcă să înţeleagă - documentând, întrebând, observând - cine suntem, ce gândim, ce vrem şi ce facem. Nu e nici pe departe o imagine completă a României de azi, dar e câte o felie ocazională pe care vrem s-o împărţim şi s-o disecăm împreună cu voi”, subliniază echipa editorială a „DoR”.

„Marii artişti sunt umili în faţa muzicii” (II)

Cultură 28 Iulie 2010 / 00:00 716 accesări

La cei 26 de ani ai săi, Sebastian Tegzeşiu este un violonist care promite. Fiu de muzicieni - mama, Carmen Tegzeşiu, este violoncelistă, iar tatăl, Mircea Tegzeşiu, consultant artistic la fostul Teatru de Operă şi Balet „Oleg Danovski” - Sebastian Tegzeşiu face performanţă de la şase ani, trăind cu intensitate maximă emoţiile pe care i le oferă muzica.

Reporter (Rep.): Este muzica clasică suficient de bine înţeleasă în societatea contemporană?

Sebastian Tegzeşiu (S. T.): Dacă am şti cu adevărat să descoperim muzica clasică, am reuşi să ne punem problemele deoparte. Muzica clasică este cea care creează o imagine şi o stare pe care nicio altă muzică din lumea aceasta nu o poate oferi. Noi nu am ajuns, încă, la nivelul de a înţelege. Şi eu sunt convins că mai am încă multe de învăţat.

Rep.: Este nevoie de o stare specială pentru a cânta?

S. T.: Am momente în care, poate, nu sunt cel mai fericit om şi trebuie să cânt, dar am momente în care aproape că îmi dau lacrimile, nu pentru că sunt un om foarte sensibil, ci pentru că în momentul în care creezi muzică, ajungi să trăieşti stări. Trebuie să fii şi bucuros şi supărat, trebuie să mă sperii, pentru că muzica are mai multe caractere şi, poate, cel mai mare compozitor care a făcut tipul de caracter este Mozart. În operele lui sunt mai multe caractere de oameni şi trebuie să te transpui în starea aceea. Cea mai complexă parte din muzică este, clar, opera, pentru că include tot: orchestră, solişti, cor, decoruri, mişcare teatrală. Este tot, dar depinde şi la ce nivel o facem. Mozart este compozitorul cu un dramatism fantastic. Nu credeam să pot să ajung în viaţa aceasta să înţeleg un geniu.

Rep.: Împrumută ceva limbajul muzical - complex, riguros şi poetic, în acelaşi timp - din complexitatea matematicii?

S. T.: Muzica are un limbaj aparte. Limbajul muzical poate fi comparat un pic cu matematica, pentru că nu oricine poate să pună alături nişte note şi să creeze muzică. Armonia are un cifraj.

Rep.: Dacă aţi face un exerciţiu de imaginaţie, în ce secol v-ar fi plăcut să vă naşteţi, pentru a trăi plenitudinea muzicii?

S. T.: Cred că muzica a atins apogeul maxim, vorbim de solişti şi de înţelegere profundă, în secolul al XX-lea. Avem mari artişti precum Richter la pian, Menuhin la vioară, Rostropovich la violoncel, care au trăit în secolul al XX-lea. Orice muzician are în casă CD-uri cu ei. Erau de o modestie fantastică. Ar fi un lucru bun pentru fiecare om dacă ar vedea „L’art du violon”, un DVD în care sunt prezentate începuturile viorii. Pentru a fi un om mare, trebuie să fii şi un pic modest. Marii artişti nu au nevoie să fie infatuaţi, ei sunt umili în faţa muzicii, pentru că muzica va dăinui şi peste o mie de ani.

Rep.: Ascultaţi şi alte genuri de muzică?

S. T.: Ascult, în general, orice tip de muzică, dar nu manele. Îmi place, de exemplu, muzica rock.

Taguri articol

Oleg Danovski

Facebook

Twitter

Peste un milion de români poartă numele Sfântului Gheorghe