Dacă stai să te uiţi niţel în urmă şi să vezi ce au însemnat pentru existenţa noastră ocupanţii celui mai important scaun de primar, te loveşte un soi de nedumerire moromeţiană: de ce naiba i-am mai votat? Ca să ce?

Primul primar postdecembrist a fost un doctor iute de picior care la Revoluţie s-a instalat în biroul tovarăşului Barbu Petrescu, cel cu geniala idee a mitingului din 22 Decembrie: Predescu. N-a făcut nimic, dar a plecat bine garnisit cu tot ce se putea ciordi la ora aceea. L-au succedat doi primari numiţi de guvern – Ştefan Ciurel şi Viorel Oproiu – după care s-a instalat cel care avea să devină prefect, odată cu primele alegeri din 1992: Doru Viorel Pană.

Seria primarilor democratic aleşi de popor a fost deschisă de liberalul Crin Halaicu, cel care a oferit Convenţiei Democratice prima victorie electorală. A stat patru ani, a făcut ce s-a putut, s-a însurat şi apoi a ieşit pentru multă vreme din viaţa publică.

În 1996, Victor Ciorbea a fost purtat în triumf de valul schimbării. Din martie până în noiembrie – în care n-a reuşit să semneze nici măcar una dintre hârtiile care formaseră un deal în biroul său. A sărit din scaunul de primar direct în cel de premier, lăsând Bucureştiul de izbelişte până când s-a luat hotărârea să se aleagă un altul. Beleaua a căzut pe capul lui Lis, un anonim cu barbă şi ochi lăcrimoşi, căruia starea de primar i-a făcut să-i bubuie adrenalina în vene. A divorţat şi el, ca Halaicu, a trăit bărbăteşte până când juna amantă a reuşit să-i pună pirostriile. Inutil să spunem că Lis n-a lăsat nici un fel de amintiri în primărie.

Pornit în campanie cu un debil 6%, candidatul Băsescu a explodat pe final, trecând cu o mustaţă înaintea lui Oprescu linia de sosire. În primii săi patru ani a declarat război tarabelor şi câinilor de pripas, ajungând la un conflict deschis cu Brigitte Bardot. Altceva n-a făcut, că nu l-au lăsat pedeseriştii, amânând proiectele pentru noul mandat câştigat, destul de surprinzător, din primul tur. Nu i-a fost dat însă să-şi împlinească proiectele (dealtfel o constantă a carierei sale politice) pentru că a trebuit să-l suplinească pe firavul Stolo în campania prezidenţială. Pe care a câştigat-o reclamând... furturile masive ale Puterii! Cei trei ani rămaşi vacanţi i-au fost viraţi lui Videanu, care a dotat Capitala cu cele mai moderne borduri văzute vreodată de bucureşteni. În fine, ultimul cu voia dvs., doctorul Oprescu de data asta într-o tentativă încununată de succes, care a deschis calea a numeroase paranghelii urbane şi recorduri de Guinness Book.

Trăgând linie, ce constatăm? Că nimeni n-a făcut vreo scofală! Că vreo doi au folosit primăria ca trambulină de lansare spre alte funcţii. Că înlocuitorii titularilor s-au dovedit de o modestie remarcabilă. Şi că electoratul apreciază ineficienţa şi gargara ieftină. Şanse mari, deci, pentru Prigoană!