Cercetător ştiinţific I, în cadrul Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie, Mihai Irimia a întreprins, pe parcursul carierei sale ştiinţifice, numeroase săpături arheologice, efectuate pe şantierele tradiţionale din Dobrogea. Cercetătorul a început colaborarea cu Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie în anul 1965, atunci cînd a fost încadrat ca muzeograf. Succesiv, Mihai Irimia a fost avansat de la muzeograf la cercetător ştiinţific I, el fiind, în perioada 1990-1992, şi director al instituţiei muzeale. Într-un interviu acordat cotidianului "Telegraf", Mihai Irimia a vorbit despre însemnătatea şantierelor arheologice în scrierea istoriei.
Reporter: Care a fost primul şantier unde aţi efectuat săpături arheologice?
Mihai Irimia: Primele preocupări pentru arheologie le-am avut încă din studenţie. De fapt, gustul pentru cercetarea arheologică mi-a apărut încă de cînd eram elev al Liceului "Ştefan cel Mare" din Tîrgu Neamţ, cînd, trimis de profesorul de istorie Constantin Grigoriu, strănepotul lui Ion Creangă, am mers la profesorul Dumitru Constantinescu, custodele Cetăţii Neamţului, pentru a lua cîteva extrase din lucrările domniei sale, privind săpăturile întreprinse în tinereţea sa, la Cetatea Albă şi, mai ales, la Cetatea Neamţului. Era pentru prima dată cînd întîlneam un savant îndrăgostit de arheologie. La Facultatea de Istorie din Iaşi, pe care am urmat-o în perioada 1960-1965, am avut ocazia, încă din anul I, să particip la săpăturile arheologice de pe şantierul eneolitic de la Tîrpeşti, sub coordonarea unui colectiv format din Vladimir Dumitrescu, Hortensia Dumitrescu, Silvia Marinescu Bîlcu şi Ersilia Tudor. La Tîrpeşti s-a descoperit, în anul 1961, statuia Gînditorului, o replică extrem de reuşită a celebrei statuete a Gînditorului de la Cernavodă. Cele două culturi cărora statuetele Gînditorului le aparţin (Precucuteni III, pentru Moldova, şi Hamangia, pentru Dobrogea) aveau legături şi se interferau într-o anumită măsură. În perioada 1962-1964, am efectuat practica arheologică cu regretatul arheolog Adrian C. Florescu, de la Institutul A.D.Xenopol, din Iaşi, pe şantierele Gîrbovăţ - epoca Bronzului, Stînceşti - Cetatea traco-getică şi la sistemul de fortificare a staţiunii neolitice Cucuteni - Băiceni din Moldova.
Rep.: Cînd aţi început colaborarea cu Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa?
M.I.: La terminarea facultăţii, am fost încadrat ca muzeograf, prin repartiţie guvernamentală, la Muzeul de Arheologie Dobrogea, actualul Muzeu de Istorie Naţională şi Arheologie. Întîmplarea a făcut ca, încă din primăvara anului 1966, să fiu împuternicit de conducerea de atunci a muzeului să efectuez cercetări arheologice într-o necropolă getică de la Bugeac şi în zona unor mari ateliere de epocă romano-bizantină, de la Oltina. Rezultatele acestei prime investigaţii le-am făcut cunoscute prin comunicări la sesiunile arheologice naţionale şi prin publicarea în primul volum al revistei "Pontica", apărut în 1968. Am continuat cercetările în necropolele getice de la Bugeac - între timp, s-au dovedit a fi trei cimitire distincte, pînă în anul 1983, avînd rezultate extrem de importante, privind riturile şi ritualurile funerare getice, la Dunărea de Jos, prin cele 124 de morminte descoperite în necropola II şi prin alte complexe funerare, din necropolele I şi III.
Rep.: De-a lungul timpului, pe ce alte şantiere tradiţionale aţi mai lucrat?
M.I.: Urmărind cunoaşterea mai amănunţită a lumii traco-getice, am efectuat săpături, timp de mai multe campanii, în aşezarea hallstattiană (din prima epocă a Fierului) de la Babadag, punctul numit "Malul roşu" şi pe "Gura Canliei", din comuna Lipniţa. Preocupările pentru înţelegerea raporturilor complexe dintre lumea autohtonă getică şi cea greacă din coloniile vest-pontice şi din teritoriile lor rurale m-au determinat să întreprind alte săpături într-o necropolă greco-indigenă, de la Corbu de Jos şi în zona unor morminte din teritoriul rural al Tomisului, în cartierul Medeea şi zona Constanţa-Sud. Începînd cu 1982, împreună cu regretatul coleg Niculae Conovici, de la Institutul de Arheologie "Vasile Pârvan" Bucureşti, am început cercetările primei dave getice din Dobrogea, la Satu Nou, în punctul numit "Valea lui Voicu".
Rep.: Cum aţi valorificat toate aceste descoperiri arheologice?
M.I.: Mi-am extins preocupările, valorificînd, de-a lungul anilor, zecile de descoperiri în realizarea unor numeroase comunicări ştiinţifice. În felul acesta, s-a putut contura şi finaliza teza de doctorat "Arheologia şi istoria geţilor din Dobrogea în a doua epocă a Fierului", pe care am susţinut-o la Universitatea din Bucureşti, în anul 1985, avînd drept conducător ştiinţific pe prof. Dumitru Berciu. Din comisia de evaluare a făcut parte şi marele arheolog Vladimir Dumitrescu, care îmi pusese, pentru prima dată, şpaclul în mînă şi blocul milimetric, pentru a desena o locaţie milimetrică, la Tîrpeşti. Deoarece descoperirile din Dobrogea puneau în evidenţă şi raporturile cu lumea scitică nord-pontică, am încercat să valorific şi descoperirile de acest tip, din zona litorală a Dobrogei, prin publicarea mai multor materiale şi studii de specialitate.
Rep.: Ce sfat le daţi tinerilor care păşesc pentru prima dată pe un şantier arheologic?
M.I.: Sînt bucuros să constat că interesul pentru arheologie nu a scăzut în preocupările tinerilor care urmează cursurile facultăţilor de istorie. Aş putea să le sugerez tinerilor să pornească, chiar din anul I, cu ideea că acest domeniu le va oferi imense satisfacţii spirituale şi ştiinţifice, dar nu... materiale. Chiar dacă munca desfăşurată pe căldură, în praf, pe ploaie, în spaţii de cazare fără stelele hotelurilor de pe litoral, pare foarte grea, studenţii vor găsi o atmosferă prietenească. Ei trebuie să înţeleagă că arheologia este o carte cu un singur lector şi dacă nu înregistrează absolut corect toate situaţiile din teren, constatate în cercetările arheologice, distrug această carte. Pentru ca urmaşii lor să poată cunoaşte ceea ce ei descoperă, trebuie să întocmească un plan corect al descoperirilor. Arheologii sînt singurii martori ai unei situaţii pe care o şi desfiinţează, odată cu avansarea săpăturilor, situaţie unică, pe care nu o mai întîlnesc în acelaşi şantier arheologic.