Celebrăm astăzi - și mereu - Limba Română, patria de care ne vorbesc poeții, patria noastră zilnică, sărbătoarea și crucea noastră.

De la Cernăuți la Timișoara, de la Chișinău la București, de la Căușeni la Constanța, de la Oradea la Suceava, de la Tulcea la Arad, din Boian până-n Vidin, Limba Română este celebrată astăzi de către cei care o vorbesc și iubesc.
În perioada contemporană, Limba Română trăiește simultan sărbători și decese. Ea se reinventează la Chișinău și Cernăuți, Căușeni și Boian, dar moare încet și sigur în satele din România din care ne pleacă (în Vest) tălpașii Țării.
Se împlinesc astăzi 30 de ani de la magnifica zi de 31 August 1989, când, în urma mișcării naționale care a produs evadarea Republicii Moldova din Gulagul comunist, s-au adoptat la Chișinău alfabetul cu grafie latină și Limba Română (prin aprobarea, de către Sovietul suprem al RSSM, la 31 August 1989, a “legislației lingvistice”). Limba Română era atunci - și este și acum - garanția eliberării românilor din Gulag, expresia identității lor spirituale, aspirație către Țară.
În pofida eroilor ei de atunci, Limba Română rămâne o proscrisă în propria ei vatră. În pofida eroilor ei de atunci, Limba Română nu a ieșit încă din Gulaguri.
Nici în Ucraina, unde este percepută a fi mai periculoasă decât tancurile rusești din est. Nici în Republica Moldova, unde mancurții o îmbracă în straie străine. Nici în România - unde analfabeții o siluiesc și schimonosesc zilnic, nici în Europa - unde diaspora noastră, gonită acolo de baroni și de grofi, o lasă să moară.
Niciodată nu am găsit sărace vorbele ei. Niciodată nu m-am simțit într-însa cerșetor ori murdar. Niciodată nu am trăit nevoia de a o înlocui. Ea locuiește centrul vieții mele, cuminte și dominatoare, rebelă și supusă, crudă și dulce. Ea locuiește centrul vieții mele alături de câteva (alte) rude directe - familia, prietenii, Dumnezeu, Patria.
Mulțumesc Limbii Române pentru toată magia pe care am găsit-o în cuvintele ei! Cer iertare Limbii Române și părinților mei și părinților Ei pentru toate rătăcirile și despărțirile de Ea pe care le voi fi trăit...
Cu Limba Română, mă simt mai aproape de frați. Mai aproape de frații din Basarabia și Bucovina, care văd în Limba Română mai mult decât văd eu. Care văd, probabil, în Limba Română ceva ce îi face pe alții să creadă că Ea ar fi mai periculoasă decât tancurile rusești.
Mâine, frații mei din Basarabia și Bucovina încep un nou an școlar. Mulți dintre ei au ales, din nou, pentru copiii lor, Limba Română în școli. În pofida faulturilor de cartonaș roșu comise împotriva limbii române în Ucraina, în pofida finanțării “limbii (și ideologiei) moldovenești” din profiturile GAZPROM ori din subteranele Liubiankăi, în pofida rătăcirilor proprii care ne fac periodic să trădăm ceea ce suntem.
Sunt recunoscător tuturor acelor frați ai mei care nu lasă Limba Română să moară la Chișinău și Cernăuți, la Izmail ori în Apșe, în Timoc și Voivodina etc.
Sunt recunoscător tuturor acelor frați ai mei care nu lasă Limba Română să moară oriunde în lume este Patria Ei.
Sunt recunoscător tuturor acelor frați ai mei care veghează supraviețuirea, sănătatea și creșterea ei.
Sunt recunoscător tuturor celor care vorbesc corect Limba Română și care mai cred în magia ei.
Sunt recunoscător tuturor acelora care cred și știu că Limba Română este parte a Patriei lor.
Le mulțumesc tuturor acestora.
Ei sunt eroii de astăzi ai Limbii Române.

„Moftangioaica română vorbește românește numai avec les domestiques, încolo franțuzește - acu ia lecții de limba engleză... Sărmana limbă românească! Nu mai este cum ar fi trebuit să fie, o plantă cultivată! A ajuns o buruiană sălbatică!… Multe vânturi au bătut-o! Odată o bătea vântul franțuzesc; apoi o bate vântul nemțesc: noroc că mai are rădăcini adânci, altminteri i s-ar stârpi soiul. Și ar fi păcat de ea fiindcă (nu că o laud eu) este îngrijită, cu flori frumoase și ce rod sănătos ar da această voinică buruiană disprețuită, cu care de veacuri s-a hrănit sufletul unui întreg neam de oameni! Care astăzi cum se scoală o calcă-n picioare și, drept îngrijire, chip și seamă și spre păstrare, o opăresc cu cerneala de scris și de tipar; și ea rabdă, ținându-și ascunsă puterea de viață în rădăcinile-i adânci, cât și-o mai putea-o ține și acolo; căci și acolo a-nceput s-o prigonească și s-o ajungă soarta cea rea“, Ion Luca Caragiale (1893).