Pentru Pleistocenul Mijlociu era o zi destul de răcoroasă. Hominidul Vanghele se înfășură mai bine în blana de mamut cumpărată de la ediția a doua a Tinimtex și se retrase în peșteră. Ceva îl rodea încă din vară, când văzuse un copac lovit de o lumină din cer, care se aprinsese apoi într-o lumină și mai mare, extrem de călduroasă. Oare cum ar fi putut și el să facă o asemenea căldură, în propria-i casă? Căzu și mai adânc pe gânduri, spre nemulțumirea consoartei, hominida Grapina, care îi ceruse în repetate rânduri să facă ordine în peșteră. „Uh uh ah ah“, țipă ea, arătând către mătură. „Eh eh uh oh“, răspunse el, îndreptându-și brațul către cratiță. Asta o scoase din minți pe Grapina. Puse mâna pe o piatră și o azvârli către Vanghele. El se feri, iar piatra lovi o altă piatră. Scânteile plutiră cu grație prin aer și aterizară pe surcelele cu care familia hominidă trăgea la sorți ordinea în care se mergea la toaletă. Brusc, căldură! Vanghele sări ca ars și scoase niște dezacorduri onomatopeice de toată frumusețea, însă bucuria fu de scurtă durată. Ușa peșterii se dădu la o parte și o echipă ISU intră victorioasă, fluturând o foaie de hârtie în fața siderată a hominizilor care nu știau, evident, să citească. „Conform actului normativ 125.000BC BLA BLA, focul deschis în spații recreative publice închise, așa cum este peștera asta, pentru care n-aveți act de proprietate, este interzis! Amenda este de un milion de miliarde de lei noi“, tună comandantul ISU. „Dar uh oh ah uh uh“, replică tăios Grapina. Nu trebuia să vorbești limba epocii de piatră ca să înțelegi despre ce era vorba. Grapina făcea referire la prima biserică creștin-ortodoxă a lumii, amplasată pe un deal, la nici 10 minute de peștera în cauză. Acolo se aprindeau sute de mii de lumânări pe an și lumea simplă se înghesuia la fiecare slujbă și prezentare de moaște, fără ca ISU să intervină. „Nu-ți convine, du-te-n Anglia, domnișoară“, contră comandantul. „Mu uh uh eh“, veni imediat răspunsul.