Să dăruieşti mărţişoare este un gest de dragoste, dar şi de prietenie sau respect pentru femeia iubită. Un gest frumos care înseninează sufletele şi care, în zilele noastre a devenit, pentru multe femei, doar un simbol marcat de calendar. Parcă nu îţi vine să crezi, dar aşa gîndeşte o femeie care face zilnic o meserie croită doar pentru bărbaţi. Dar dincolo de firea de luptătoare pe care ne-o arată Camelia Grivei - una dintre maşinistele care lucrează în cadrul societăţii portuare Chimpex - se ascunde o femeie delicată. Are 46 de ani, iar mai mult de jumătate din viaţă şi-a petrecut-o muncind în societatea constănţeană. Nu i-a fost deloc uşor să se descurce într-o lume dură, dominată de bărbaţi, dar nu regretă niciun moment alegerea făcută. Imediat după terminarea liceului, în 1982, a venit în Port. Şi în Port a rămas pînă în această iarnă, cînd a fost trecută în şomaj. „Viaţa nu a fost întotdeauna cum am vrut, am fost nevoită să o iau mereu de la început. Să lucrezi la benzile care transportă uree, cîte 12 ore pe zi, înseamnă o adevărată trudă. Am dat la tîrnăcop şi la lopată, am muncit cot la cot cu bărbaţii, dar mi-a plăcut plăcut ceea ce faceam, pentru că aveam foarte multe satisfacţii şi eram respectată”, povesteşte Camelia. Tot la Chimpex, între benzile care transportă zilnic zeci de tone de îngrăşăminte, şi-a găsit şi marea iubire. Aici muncea şi cînd viaţa i s-a îmbogăţit cu un copil. Dar vremurile s-au schimbat şi parcă nici oamenii nu mai ştiu să se bucure la fel de viaţă. Nici măcar gesturile nu mai sînt ca înainte, iar cu atîtea greve şi proteste care se abat în fiecare primăvară peste societate, Camelia uită să se bucure chiar şi de ziua ei. „De patru ani, nu am mai primit o floare de 1 sau 8 martie. Spre deosebire de foştii directori care ne făceau să ne simţim mîndre că lucrăm aici, conducerea actuală nici măcar nu se sinchiseşte să ne spună ceva. Aşa că, dacă celelalte femei din personalul TESA erau libere în aceste zile, noi, maşinistele, ne alegeam doar cu înjurături”, spune Camelia. Luna trecută, Camelia a fost nevoită să depăşească şocul trecerii în şomaj, dar nu poartă nicio ranchiună nimănui şi se gîndeşte că poate Mărţişorul 2008 va fi altfel: „Nu îmi doresc decît o floare şi să îmi fie respectată munca”.

Andreea, singura femeie de la DIAS

Luptă cot la cot cu peste 30 de bărbaţi şi îşi riscă viaţa pentru siguranţa celorlalţi. A reuşit să pătrundă într-o lume care este destinată sexului tare şi nu se teme de nimic. Andreea Hangan este luptător DIAS şi practicantă a artelor marţiale. La doar 27 de ani a făcut lucruri la care unii doar visează. “Am participat la multe misiuni grele. Cînd pleci în misiune nu ştii ce te aşteaptă, nu ştii ce ţi se poate întîmpla. Important este să ai stăpînire de sine şi curaj. Trebuie să ştii cum şi în ce fel să acţionezi. În urmă cu cîţiva ani, am intrat în Poliţie şi de doi ani sînt la DIAS. Sînt singura femeie de la DIAS. Chiar dacă sînt înconjurată de foarte mulţi bărbaţi, nu mă tratează cu superioritate, ci ca pe un coleg”, a declarat Andreea Hangan, luptător în forţele speciale DIAS. Legea interzice ca percheziţiile corporale ale unui suspect de sex feminin să fie făcute de un bărbat şi de aceea, la DIAS, era nevoie de o femeie. Andreea se consideră o femeie ca oricare alta, deşi la serviciu trebuie să se transforme şi să facă o muncă dură. Prietenul ei nu este deranjat de faptul că iubita sa este luptătoare DIAS. “Sîntem de multă vreme împreună şi mă cunoaşte foarte bine”, spune Andreea. Colegii i-au făcut deja o surpriză de 1 Martie şi i-au adus în dar un buchet de trandafiri şi un mărţişor.

„O greşeală făcută de o femeie arbitru este mai aspru taxată decît dacă ar fi fost făcută de un bărbat”

O altă meserie practicată pînă de curînd doar de bărbaţi este şi cea de arbitru sportiv. Judeţul Constanţa se poate mîndri cu şapte arbitre de volei, dintre care cinci în oraşul reşedinţă de judeţ şi două în Medgidia. Cele mai cunoscute sînt Mirela Bejan, care este arbitru naţional, şi Mădălina Sarău care, pe lîngă arbitru naţional, este şi arbitru internaţional de volei pe plajă. „În primul rînd este vorba despre multă muncă. Dar acest lucru se aplică şi pentru bărbaţii din această meserie, nu doar pentru femei. În această lume a sportului nu eşti acceptată imediat în colectiv dacă eşti femeie. Trebuie mai întîi să demostrezi că eşti la fel de bună ca ei. Evident, o greşeală făcută de o femeie arbitru este mai aspru taxată decît dacă ar fi fost făcută de un bărbat. Doare că o parte din colegii de breaslă, în special cei din generaţiile mai vechi, încă mai au prejudecăţi. Din fericire, eu am fost ajutată de şefii mei din Constanţa, şi de cei cu care am lucrat, ei luptînd pentru ca eu să pot avansa”, a afirmat Mădălina Sarău. Deşi meseria este prioritară, în acest an, Mădălina ar putea lua o pauză. „Este dificil pentru familie pentru că este vorba de multe deplasări. Soţul meu este înţelegător şi a acceptat deja faptul că pentru mine cariera este foarte importantă. Anul acesta însă, pe primul loc se va afla familia deoarece aşteptăm primul nostru copil. După ce va mai creşte copilul, voi vedea cum se împacă şi el cu meseria mea”, a mai declarat Mădălina.

Se spune că armata transformă băieţii în bărbaţi. Locul emancipării femeii în această schemă este... inexistent. Cu toate aceastea, la Academia Navală “Mircea cel Bătrîn” există peste 200 de cadete care se pregătesc să lucreze pe navele de război ale Forţelor Navale Române. Singura femeie colonel din Constanţa lucrează însă în cadrul Centrului Militar Zonal, iar povestea ei demonstrează că viaţa bate, cu adevărat, filmul. “Timp de 20 de ani am fost profesor de educaţie fizică la Şcoala nr. 43 din Constanţa. Brusc, destinul mi s-a schimbat şi viaţa a luat o altă turnură. Pe 1 Martie 1994 am aflat că soţul meu a murit în urma unui accident aviatic. Era pilotul unui avion MIG 29 care s-a prăbuşit la Cobadin. În momentul acela am decis să îmbrăţişez cariera militară şi am lucrat din 1995 pînă în 1997 la Liceul Militar, după care am fost repartizată la Centrul Militar Zonal, unde lucrez ca ofiţer recrutor”, a povestit col. Lorica Vasile. Ziua care pentru noi toţi înseamnă sosirea primăverii, pentru col. Vasile înseamnă trezirea unei amintiri care doare. “M-am obişnuit, dar încă nu pot nega suferinţa. 1 Martie este o zi cu amintiri triste pentru mine şi pentru fetele mele. Totuşi, nu m-am lăsat doborîtă de durere şi am reuşit să trec peste această tragedie. Sper ca toate femeile să dea dovadă de tărie în faţa provocărilor vieţii şi să nu uite că, pentru a-ţi îndeplini un vis, trebuie să lupţi şi să nu te laşi învins”, a spus Lorica Vasile. Singura femeie colonel din Centrul Militar Zonal se va pensiona peste 10 zile şi are de gînd să îşi dedice viaţa copiilor şi nepoţelului său.

Georgeta Cuicea: taximetria, singura meserie pe care vreau să o practic

În ciuda părerii pe care o au majoritatea bărbaţilor despre şoferiţe, există şi femei pentru care condusul autovehiculelor este un mod de viaţă. În oraşul Constanţa sînt aproximativ 50 de femei care şi-au ales meseria de taximetrist. Printre ele se numără şi Georgeta Cuicea, una dintre cele cinci şoferiţe ale firmei de taxi Romaris. În vîrstă de 56 de ani, Georgeta practică această meserie de 25 de ani. „La început am lucrat ca macaragiu. Aveam salariu de zece mii de lei, cum era pe vremea aceea şi era foarte bine. Îmi plăcea. Nu am avut probleme cu bărbaţii care îmi erau colegi. Eram, pur şi simplu, o echipă. După cîţiva ani însă am decis să fac şcoala de şoferi profesionişti şi am început să lucrez pe taxiuri. Este singura meserie pe care vreau să o practic. Dacă nu aş fi taximetrist, nu ştiu ce altceva aş putea face”, povesteşte Georgeta. În urma incidentelor din ultima vreme, în care mai mulţi taximetrişti au fost victimele unor persoane fără scrupule, Georgeta a ales să lucreze numai pe timpul zilei. „Pînă de curînd am făcut şi ture de noapte dar, pentru că au început să se înmulţească atacurile asupra taximetriştilor şi a devenit din ce în ce mai periculos, am cerut să lucrez numai ziua. În ceea ce priveşte colegii, unii dintre ei sînt mai atenţi şi se poartă mai frumos, alţii nu, depinde de felul în care au fost educaţi. Familia mea mă înţelege şi nu sînt probleme nici din acest punct de vedere. Am doi copiii, de 34 şi 36 de ani, şi o nepoţică de 14 ani pe care o iau cu maşina atunci cînd are nevoie să ajungă undeva”, a adăugat ea. Pentru reprezentantele sexului aşa-zis slab care doresc să-i calce pe urme, Georgeta are doar două sfaturi: să se înarmeze cu mult curaj şi sînge rece şi să nu se sfiască să riposteze atunci cînd sînt atacate.

Narcis Dede: „unde sînt bărbaţi sînt şi probleme”

Acum un an, Narcis Dede a suferit o pierdere ireparabilă: i-a murit soţul. Necesitatea asigurării traiului de zi cu zi a forţat-o să îşi găsească un loc de muncă în cadrul companiei de taximetrie Romaris. „Am reuşit să trec destul de greu peste şocul pierderii, dar îmi pare bine că sînt sănătoasă şi pot munci pentru mine şi fetiţa mea. La 40 de ani încerc să mă împart între serviciu şi familie. Chiar dacă este o meserie destul de profitabilă, din punctul de vedere al timpului nu este deloc rentabilă” spune Narcis. În ceea ce priveşte locul ei în cadrul comunităţii taximetriştilor, Narcis nu se sfieşte să recunoască adevărul, amintind de celebrele remarci „cine ţi-a pus volanul în mînă”, „du-te înapoi la cratiţă” etc., care o înconjoară zi de zi. „Şoferia nu este chiar atît de uşoară, mai ales cînd lucrezi ca taximetrist. Zi de zi întîmpini probleme, cum ar fi rău platnicii sau colegii misogini care mă jignesc într-un fel sau altul”, povesteşte ea, adăugînd: „unde sînt bărbaţi sînt şi probleme. Am avut perioade cînd voiam să mă las de meserie însă, pînă la urmă, mi-am dat seama că renunţarea însemna să mă declar învinsă. Şi nu este felul meu”, explică Narcis Dede.

„Înainte de a conduce un tramvai, am fost tehnician agricol”

“Femeile nu ştiu să conducă”, spun mulţi bărbaţi. Şi totuşi, la Regia Autonomă de Transport în Comun (RATC) există 22 de şoferiţe. „Sînt muncitoare, extrem de disciplinate, nu întîrzie niciodată, poţi avea oricînd încredere în ele. Aurora Stoiciu, Adriana Coroamă, Cristina Tudose, toate sînt şoferi foarte buni. Aurica Florea este singurul şofer de pe autobuz, pe linia 2. Avem trei şoferiţe pe troleibuz şi 18 pe post de vatman. Nu este uşor să conduci un autobuz de mare capacitate, este o muncă deosebită, iar efortul lor este cu atît mai de apreciat. Conducerea RATC le urează, cu această ocazie, La Mulţi Ani!”, a declarat Timur Ibraim, purtătorul de cuvînt al RATC. Unul dintre exemplele cele mai concludente ale acestei meserii este dat de Cornelia Păvălescu, care are 47 de ani şi care, din 1989 lucrează ca vatman pe linia 101. De 19 ani conduce acelaşi tramvai şi spune că îl cunoaşte la fel de bine cum îşi cunoaşte propria casă. “Înainte de a conduce un tramvai, am fost tehnician agricol. Se pare însă că îngrijirea plantelor nu era menirea mea. Am făcut timp de şase luni şcoala de vatmani şi am început să lucrez. Acum oamenii s-au obişnuit cu femeile care conduc tramvaie, însă în ’89 era o ciudăţenie. Unii ne priveau cu neîncredere, alţii rîdeau şi unii mergeau cu tramvaiul doar ca să intre în vorbă cu noi”, a spus Cornelia. Deşi face o muncă pe care mulţi o consideră de bărbat, Cornelia spune că nu a uitat niciun minut să fie femeie. În fiecare zi se fardează şi îşi alege hainele pentru a face impresie bună călătorilor. “Oamenii trebuie să aibă încredere în noi. Trebuie să se ştie în siguranţă cînd călătoresc cu tramvaiul. Soţul meu este foarte mîndru de meseria mea şi copiii la fel. Am două fete şi un băiat. Soţul meu este în Spania de mai bine de trei ani, iar fetele sînt în Italia. Uneori îmi este greu, deoarece sînt doar cu băiatul meu acasă, dar vom face ceva ca să reunim familia, fie în România, fie peste hotare”, şi-a promis Cornelia. De 1 Martie, Cornelia nu va conduce tramvaiul, ci va pleca în vizită la părinţii săi, la Iaşi. De luni însă se va întoarce la locul ei, în cabina lui 101.