Goodbye, UK!

Nu ai găsit subiectul dorit?
Foloseşte căutarea ...
Goodbye, UK!
31 Ianuarie 2020 / 19:07 1768 accesări 0 comentarii
Ștefan Silviu Molnar

Ștefan Silviu Molnar

29 ianuarie 2020 va rămâne în istoria Uniunii Europene ca momentul în care Parlamentul European a votat, formal, Acordul de retragere al Marii Britanii din Uniunea Europeană.

Brexit-ul este primul eveniment din scurta istorie a Uniunii Europene când organizația continentală se contractă din punct de vedere teritorial, dar și a statelor membre.

În pofida optimismului liderilor politici europeni, care prevăd un viitor „luminos” Uniunii Europene și care consideră ieșirea Marii Britanii din uniune doar „un accident nefericit al istoriei”, actul are importante urmări și semnificații peste care Europa nu va putea trece ușor.

În primul rând, a părăsit Uniunea Europeană al treilea contributor net la bugetul Uniunii, adică Marea Britanie, un membru care plătea cotizația fără a avea o listă de cheltuieli pe care trebuia să o suporte bugetul european. Astfel, din vistieria Bruxelles-ului dispar aproximativ 13 miliarde de euro anual.

În al doilea rând, din punct de vedere geo-politic, Canalul Mânecii va despărți din nou lumea anglo-saxonă de continentul european dominat de interesele franco-germane.

Astfel, în viitorul imediat, Uniunea Europeană va trebui să negocieze influența strategică și economică în Marea Nordului, Oceanul Atlantic, precum și interesele strategice din Strâmtoarea Gibraltar, punctul de trecere dintre Oceanul Atlantic și Marea Mediterană, situat în sudul continentului și controlat de Marea Britanie. Consecințele Brexit-ului nu sunt cuantificabile în acest moment, indiferent cât de optimist privim problema.

De la impactul asupra zonelor exclusive de pescuit, până la transportul și logistica de transport spre piețele africane sau tarifele vamale și cele de transport, ce au legătură cu zonele economice controlate de Marea Britanie vor trebui renegociate.

În pofida optimismului bruxellez, viitorul imediat va fi caracterizat de o lungă perioadă de negocieri și încordare. Va fi o bătălie a orgoliilor ce va fi dusă în nenumărate ședințe ale unei viitoare Conferințe Uniunea Europeană - Marea Britanie, unde cu siguranță vor trebui foarte bine definite și interesele României.

Pentru noi, ca națiune și stat membru al Uniunii Europene, marea întrebare este în acest moment dacă avem politicienii capabili să negocieze corect și în interesul nostru prioritățile României, care ar trebui incluse în viitorul tratat economic Uniunea Europeană – Marea Britanie.

PARLAMENTUL EUROPEAN ȘI POLITICA „PUMNULUI ÎN GURĂ”

Ședința formală a Parlamentului European, desfășurată miercuri la Bruxelles, în care s-a votat Acordul ieșirii Marii Britanii din Uniunea Europeană, care de facto va deveni oficial începând de la 1 februarie a fost una a cărei solemnitate și importanță au fost știrbite de prestația unor lideri politici europeni, precum și de „politica pumnului în gură”, în neconcordanță cu principiile vehiculate de Uniunea Europeană.

Am să trec cu vederea speech-urile și intervențiile unor lideri europeni despre care sunt sigur că nu ați auzit și am să mă opresc asupra unei intervenții care cu siguranță vor rămâne în analele Uniunii Europene la capitolul „așa nu!”.

Așa cum se știe, una dintre principalele cauze ale Brexit-ului, invocată în ultimii 3 ani, atât de politicienii britanici moderați, dar mai ales de cei radicali a fost permanenta presiune a Bruxelles-ului pentru cedarea unei părți a deciziei suverane, exercitată de guvernele și instituțiile naționale către administrația Uniunii Europene.

Același tip de presiune în chestiuni privind legiferarea în materie de justiție ori impunerea de la Bruxelles a unor hotărâri privind politica externă a statelor membre sunt adesea invocate și reproșate Uniunii Europene de țări precum Ungaria, Italia ori Polonia.

MAI PUȚINĂ SUVERANITATE PENTRU NAȚIUNILE UNIUNII EUROPENE!

Ei bine, în ședința Parlamentului European unul dintre membrii marcanți ai actualului legislativ, fostul președinte al grupului ALDE și „aspirant”, la ultimele alegeri, la funcția de vicepreședinte al Parlamentului European, Guy Verhofstadt, a avut un discurs în care a cerut vehement „mai puțină suveranitate pentru națiunile Uniunii Europene!” și aproape, ilar, le-a spus celor prezenți că lecția care trebuie învățată de la Brexit este să promoveze și mai mult „Uniunea Europeană”?!

De altfel, derapajele de logică politică ale lui Verhofstadt încep să devină axiome în lumea politică de la Bruxelles.

Exponent al unui partid politic dintr-o țară cu circa 10 milioane de locuitori, Belgia, țară fondatoare a Comunității Europene și care concentrează pe teritoriul ei, cele mai mari și mai importante instituții europene, acum ceva timp spunea că „Uniunea Europeană trebuie să devină un imperiu, pentru a putea reprezenta o forță mondială”!?, afirmând asta în timp ce Uniunea Europeană este dominată de state cu o formă de organizare republicană.

Un alt moment jenant al ședinței de joi a fost momentul în care lui Nigel Farage i-a fost tăiat microfonul, în timp ce afirma răspicat că, poate cel mai important motiv al Brexit-ului l-a reprezentat tendințele Uniunii Europene de a prelua decizia suverană a națiunilor membre.

Este adevărat că pentru unii dintre cei prezenți, Nigel Farage este un personaj „nedigerabil”. Și noi românii am avea destule să îi reproșăm, inclusiv adversitatea exprimată în diverse rânduri de politicianul englez cu privire la românii stabiliți în U.K., dar a-i tăia microfonul în timp ce vorbește pe un timp alocat grupului politic din care face parte, pare un gest cu adevărat nedemocratic.

De altfel, cu excepția lui Nigel Farage și încă unul ori doi europarlamentari, cărora nu li s-au putut refuza intervențiile în ședința plenară, fiind reprezentanți de grupuri politice, restul intervenienților care ar fi dorit să exprime puncte de vedere au fost aleși pe sprânceană, dintre „loialii” actualului curent politic imprimat de viziunea PPE asupra viitorului Europei.

Ca o concluzie, ședința de miercuri a Parlamentului European a demonstrat faptul că în acest moment Uniunea Europeană, dominată de interesele franco-germane, nu a intenționat niciun moment să depună eforturi reale pentru ca Marea Britanie să rămână în Uniunea Europeană.

De altfel, Franța și Germania par mai degrabă ocupate să ocupe importanta felie de piață ce urmează a fi lăsată liberă în Piața Comună de industria Marii Britanii, indiferent că vorbim de industria siderurgică, de cea a bunurilor de larg consum, ori de piața automobilelor.

CE URMEAZĂ?

Din păcate, răspunsul la această întrebare nu este chiar așa optimist cum doresc oficialii de la Bruxelles să îl prezinte.

Va urma o perioadă complicată a relațiilor Uniunea Europeană - U.K., mai ales în plan economic unde, probabil, vor fi negociate la sânge taxele și tarifele vamale.

Pentru România, în planul schimburilor comerciale, pe care le are Marea Britanie va urma o perioadă complicată, având în vedere că cifra schimburilor economice este de circa 1 miliard de euro anual, cifră deloc neglijabilă pentru PIB-ul României.

Europa a pierdut, cu începere de la 1 februarie, unul dintre cei mai importanți parteneri, un aliat care, alături de americani, în istorie, a salvat-o de două ori, în primul și al doilea război mondial. Și a salvat-o chiar de ea însăși și de tenebrele ei!

RECURS LA ISTORIE

Deși, la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, „eroul” Marii Britanii, premierul Winston Churchill, a susținut constituirea Comunității Europene, în 1951, Marea Britanie refuză invitația de a deveni membru fondator al Comunității Europene a Cărbunelui şi Oțelului, care este prima formă de organizare a viitoarei comunități europene. Statele membre-fondatoare au fost Franța, Italia, Germania de Vest, Belgia, Luxemburg şi Olanda.

Șapte ani mai târziu, în 1957, în urma semnării Tratatului de la Roma, cele șase țări au fondat Comunitatea Economică Europeană, adică ceea ce azi se numește Uniunea Europeană. Marea Britanie a refuzat din nou propunerea statelor fondatoare de a li se alătura în proiectul european.

1961 - Primul Ministru al Marii Britanii, Harold Macmillan, s-a adresat Camerei Comunelor a Parlamentului Regatului Unit, anunțând intenția de aderare la Comunitatea Economică Europeană. Acestă încercare a fost respinsă în 1963, Motivul principal al președintelui De Gaulle a fost acela că Marea Britanie va juca rolul de „cal troian” al Statelor Unite și va împiedica Franța în drumul ei spre a devenit principala putere europeană.

1964 - Noul premier al Marii Britanii Harold Wilson, a aplicat din nou pentru poziția de membru al organizației europene. Și din nou, De Gaulle a respins cererea britanicilor, cu aceleași argumente ca și cu trei ani mai devreme. în principal având aceleași argumente. Cu toate că poziția Franței era una importantă pentru celelalte state membre, Belgia şi Luxemburg erau de părere că se poate ajunge la un compromis cu Marea Britanie.

1969 - Abia după demisia din funcția de președinte al Franței a lui Charles De Gaulle, iar la la conducerea Franței a venit fostul prim ministru, Georges Pompidou, Marea Britanie a putut deveni membră a CEE.

De facto, Marea Britanie a devenit membră a Uniunii Europene la 1 ianuarie 1973 și azi putem consemna că a ieșit din comunitatea europeană la 1 februarie 2020.

Preluare qmagazine.ro



Pagina a fost generata in 0.1561 secunde