“Starea de alertă” poate fi instituită în cazul iminentei apariţiei sau a declanşării unei situaţii de urgenţă. Fără doar şi poate, că “situaţia de urgenţă” pandemia întră în sfera de aplicare a stării de alertă cu un singur corectiv, respectiv acela că starea actuală este “în plină desfăşurare spre regres”.

„Din această perspectivă, declararea stării de alertă după încetarea stării de urgenţă poate părea uşor anacronică având în vedere că, din punctul de vedere al gradualităţii şi al măsurilor care pot fi adoptate, starea de urgenţă este cel mai înalt grad de alertă non-militară”, explică avocatul Codrin Ţarălungă.

Starea de alertă are un caracter eminamente preventiv, pe durata căreia autorităţile publice organizate în comitete de urgenţă sunt obligate să intervină pentru “prevenirea”, “limitarea” şi “înlăturarea” stării de forţă majoră.

Managementul situaţiei de urgenţă este guvernat de o serie de principii printre care se regăseşte şi cel stabilit la art. 3 alin. c) respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;

„În ceea ce priveşte măsurile care pot fi luate în cadrul stării de alertă declarată în mod legal, OUG nr. 21/2004 dispune, la art. 4, alin (2) că acestea sunt “… orice măsuri care sunt necesare pentru înlăturarea stării de forţă majoră”, iar potrivit alin (3) acestea “trebuie să fie proporţionale cu situaţiile care le-au determinat şi se aplică cu respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de lege”, mai spune avocatul.

În ceea ce priveşte măsurile care privesc “participarea” populaţiei la gestionarea situaţiei de criză, actul normativ face referire doar la “evacuare” şi, într-o oarecare măsură la “obligaţiile cetăţenilor şi ale operatorilor economici în ceea ce priveşte participarea la activităţi în folosul comunităţilor locale”, de unde se poate deduce că orice alte măsuri, şi cu atât mai puternic cuvânt cele restrictive de drepturi şi libertăţi, nu pot fi dispuse de către autorităţile care compun comitetele pentru gestionarea situaţiilor de urgenţă.

Astfel de măsuri sunt un atribut exclusiv al Parlamentului pe calea adoptării unei legi organice.