Nicole Garcia este o specialistă a filmelor hiperlucide derulate, de regulă, în orizontul familial, la rîndul lui dispus într-o serie de desfolieri în evantai. Este specialitatea ei această distilare a compromisurilor, de unde şi spectaculozitatea deosebită, în ciuda interiorităţii ce constituie baza materialului cu care lucrează. Pentru a studia un grup, regizoarea nu ezită să-şi însoţească privirea de cea mai pură dintre expresiile acesteia – copilăria. Este, astfel, asigurată obiectivitatea, aici echivalentă cu sinceritatea. Cum îi judecă un adolescent pe cei care cred că au privilegiul de a le impune propriile convingeri, aceasta pare a fi întrebarea, în jurul căreia se construieşte o povestire voit fragmentară, ce-şi rezervă apoi dreptul de a întoarce lucrurile, spre a valida semnificaţii aparent imprevizibile.

Nu întîmplător, la conferinţa de presă, regizoarea mărturisea o adevărată profesiune de credinţă, subliniind modul cum lucrează. Ea începe de la o scenă, de la o situaţie anume. După aceea încearcă să desluşească misterul, căutînd în alte direcţii sensuri care surprind. Aparenta ambiguitate o ajută să creeze un adevărat mozaic pentru a motivul secretului şi vinovăţiei, tratate

într-o manieră difuză. Oamenii se pot înşela, pot împrumuta experienţe, vise, fantasme care nu sînt ale lor. Din lumea iluzorie este mai greu să te întorci, pentru că tot ce este interzis este ademenitor.

Este înduioşătoare reacţia copilului care descoperă minciuna, minţind pentru a-şi menaja mama cînd realizează că este înşelată; cînd amanta îl părăseşte pe tatăl lui, vede durerea egoistă a adultului care trebuie să se întoarcă în viaţa reală lipsită de dulceaţa trădării; este prezent la întîlnirea întîmplătoare a tatălui cu amanta şi soţul ei şi încearcă să-l ferească pe acesta de o durere pe care o intuieşte, în inocenţa lui. Un suflet pervertit de rapiditatea cu care este obligat să se maturizeze, să cunoască o lume a adulţilor pe care ei o cred sofisticată. Este greu, la vîrsta lui, să pună <în ordine> informaţii care-i vin din afara vieţii lui de copil, cu preocupări pe măsură. Toate îşi pierd sensul… Regizoarea a recunoscut că şi pe ea a surprins-o legătura care se creează între toate personajele. Diferenţiate după preocupări şi clasa socială, după sensibilităţi şi simpatii, sfîrşesc în acelaşi haos, în care fac front comun. Nicole Garcia a mai lucrat cu copii, privirea lor a fost întotdeauna un barometru pentru o lume în degringoladă, un punct de reper pentru vinovăţia adulţilor faţă de ei, cînd încearcă să dea viaţă părţii celei mai reci din sufletul lor – după cum a spus Jean-Pierre Bacri, în rol principal în filmul “Charlie a spus”. În alte roluri, Vincent Lindon, Benoit Magimel, Ferdinand Martin.