Preşedinții Obama şi Castro intră în istorie cu reconcilierea dintre SUA și Cuba

Nu ai găsit subiectul dorit?
Foloseşte căutarea ...
Cu ajutor de la... Vatican

Preşedinții Obama şi Castro intră în istorie cu reconcilierea dintre SUA și Cuba

Externe 19 Decembrie 2014 / 00:00 491 accesări

Anunţul normalizării relaţiilor diplomatice între SUA şi Cuba a fost primit cu entuziasm, atât în America, cât şi în Europa, unde există speranţe că acest gest va scoate Cuba din izolare. Unul dintre artizanii acestei normalizări, Papa Francisc, a fost primul care a salutat ”decizia istorică” anunţată simultan la Washington şi la Havana, de către preşedintele Barack Obama şi liderul cubanez Raul Castro. Ţările din America Latină, reunite în Argentina pentru al 47-lea summit Mercosur, au salutat acest pas spre pace pe continent. Chiar şi criticul cel mai acerb al administrației de la Washington, preşedintele venezuelean, Nicolas Maduro, li s-a alăturat pentru a saluta această ”rectificare istorică”. Germania a salutat ”o veste foarte bună în aceste vremuri bogate în conflicte”, amintind că, în 2013, UE a deschis deja un dialog cu Cuba, în special pentru ameliorarea drepturilor omului. Franţa, foarte implicată în apropierea Bătrânului Continent de Cuba, şi-a exprimat speranţa că această normalizare va conduce la anularea, în cele din urmă, a embargoului. Deși toată lumea răsuflă ușurată cu privire la stingerea unui conflict îndelungat, au venit și reacţii virulente. Aleşi democraţi şi republicani partizani izolării Cubei au deplâns decizia lui Barack Obama, care ar putea relaxa embargoul impus de John F. Kennedy în 1962. Şi exilaţi cubanezi din Miami au denunţat ”o trădare” a preşedintelui american.

Pentru cei care speră însă într-o lume condusă cu duhul blândeții, Papa Francisc a dat un suflu nou Bisericii Romano-Catolice și a redat Vaticanului greutate pe scena internaţională, prin succesul reconcilierii dintre SUA și Cuba. Noul succes obţinut de Papa Francisc prin reconcilierea americano-cubaneză este ultimul dintr-o serie de succese ale unui Papă popular la nivel mondial, care ştie să se folosească de acest prestigiu pentru a consolida greutatea Vaticanului pe scena internaţională. Primul Papă iezuit și latino-american din istorie urmărea îndeaproape dosarul cubanez de când a fost ales în funcţie, în 2013, după vizitele la Havana ale predecesorilor săi Ioan Paul al II-lea, în 1998, şi Benedict al XVI-lea, în 2012. Vaticanul a confirmat că Suveranul Pontif a trimis două scrisori preşedinţilor american şi cubanez şi că, după aceea, Secretariatul de Stat a primit delegaţii din ambele ţări, în luna octombrie, într-o misiune ale cărei bune oficii le-a asigurat. Acest succes al Papei Francisc permite diplomaţiei de la Vatican să-şi recapete vizibilitatea de care se bucura pe vremea Papei Ioan Paul al II-lea, la căderea Cortinei de Fier. Secretă şi tăcută, nu a încetat să acţioneze, reţeaua diplomatică a nunţiilor papali fiind una dintre cele mai extinse din lume.

Odată cu Papa teolog Benedict al XVI-lea, mai retras, mai puţin înclinat spre mediatic şi cu luări de poziţie mai puţin puternice, această diplomaţie şi-a pierdut din vigoare. Stilul diplomaţiei lui Papei Francisc este destul de diferit de al lui Ioan Paul al II-lea, un Papă polonez foarte deschis din punct de vedere politic şi aflat în prima linie a prăbuşirii comunismului în Europa de Est.

Papa argentinian afirmă că nu este politician, ci pastor. A afirmat frecvent că intenţionează să facă gesturi şi să lanseze apeluri la dialog, la pace şi la negociere, dar că nu vrea să se amestece în rezolvarea conflictelor, care nu este, a insistat el, de resortul său. A făcut în luna mai un gest spectaculos, rugându-se la zidul care desparte Israelul de teritoriile palestiniene, un moment provocator, vizând să împingă spiritele la o evoluţie. În avionul care-l aducea de la Ierusalim, a spus că-i va primi cu siguranţă la Vatican pe preşedinţii israelian, Shimon Peres, şi palestinian, Mahmoud Abbas, dar că nu le va face vreo sugestie cu privire la pace. Altă iniţiativă marcantă, prima a pontificatului său, a constat, în 2013, în îndemnarea membrilor G20 să evite orice intervenţie externă în conflictul din Siria. La vremea respectivă, SUA şi Franţa intenţionau să efectueze atacuri aeriene asupra poziţiilor regimului preşedintelui Bashar al-Assad, din cauza folosirii gazelor chimice împotriva civililor de către armata acestuia. Ulterior, după agravarea războiului din Siria, această iniţiativă a Sfântului Scaun - la solicitarea episcopilor din regiune - a fost criticată de către unii diplomaţi.

Papa Francisc a dezamăgit uneori prin prudenţa intervenţiilor sale, pe mai multe fronturi. În privinţa Siriei, nu a condamnat niciodată abuzurile regimului al-Assad, susţinut de majoritatea creştinilor din ţară. În privinţa Irakului, Papa şi-a multiplicat îndemnurile la pace, dar a păstrat o poziţie ambiguă faţă de atacurile aeriene asupra grupării Statul Islamic. Consideră cu siguranţă legitimă ”oprirea agresorului nedrept”, dar condamnă intervenţia americană în afara unui mandat ONU şi condamnă ”terorismul de stat”.

În Coreea de Sud, în august, nu a denunţat dictatura din Coreea de Nord, aşa cum ar fi făcut, fără îndoială, Papa Ioan Paul al II-lea, apreciind că o condamnare explicită ar putea să-i pună în pericol atât pe creştinii din Nord, cât şi o viitoare reunificare. A părut, de asemenea, că nu a vrut să provoace nemulţumire Chinei prin primirea, săptămâna trecută, la Roma, a lui Dalai Lama. Când s-a prezentat, în noiembrie, în faţa Consiliului Europei, la Strasbourg, din care fac parte Ucraina şi Rusia, a rămas evaziv cu privire la conflictul armat în curs, părând că vrea să menajeze cele două tabere. Însă, în baza popularităţii şi prestigiului consolidat de succesul de pe continentul american, Papa argentinian ar putea să devină mai îndrăzneţ şi să permită diplomaţiei sale să iasă la lumină.



12
Pagina a fost generata in 0.1588 secunde