Aparent, alegerile europene de la sfârșitul lunii mai au pus activitatea din instituțiile politice europene într-un con de umbră. În pofida acestei apatii, în spatele scenei, în grupurile politice europene și între reprezentanții celor 28 de state se duce o bătălie acerbă pentru o cât mai bună poziționare a reprezentanților fiecărei națiuni, a fiecărui grup politic, la masa puterii.

În timp ce nouă, românilor, ni se spune, la Bruxelles,că important este interesul european și că interesul național trebuie pus pe un plan secundar, iar o bună parte a partidelor românești, în special cele de opoziție, ne servesc zilnic astfel de mesaje imbecilizante, în capitala belgiană, una dintre cele mai puternice bătălii se dă în culise, între Franța și Germania, miza fiind conducerea viitoarei comisii europene, dar și pentru împărțirea celorlalte funcții-cheie ale conducerii instituțiilor europene.

Bătălia pentru cea mai importantă funcție europeană, cea de președinte al Comisiei Europene, este una care se dă între Germania și Franța. Ultimele două mandate de președinte al Comisiei Europene, deși această funcție a fost deținută de portughezul José Manuel Barroso și luxemburghezul Jean-Claude Juncker, au fost controlate cu mână de fier de Angela Merkel, care prin intermediul Partidului Popular European și-a impus punctul de vedere, inclusiv la instalarea în funcție a personajelor.

De altfel, analiști consacrați ai politicii europene nu s-au sfiit să afirme că cei doi, fără susținerea Germaniei, nu ar fi putut ajunge la conducerea Comisiei Europene. În fond, cine erau în politica europeană portughezul José Manuel Barroso și luxemburghezul Jean-Claude Juncker înainte de a accede în funcția de președinte? Ce știți despre ei? Mai nimic, adică tot atât de mult, ori de puțin cât orice alt cetățean european, indiferent de țara al cărui locuitor este.

Ei bine, anul 2019 va însemna o nouă etapă în politica europeană, o schimbare profundă de paradigmă. În primul rând, pare să fi trecut etapa marionetelor obscure puse pe funcții grase, la vârful Uniunii Europene, de și pentru „interesul german”, care are la remorcă „interesul francez”. Franța se pare că dorește să înlocuiască Germania în funcția de dirijor al corului european.

Va fi o bătălie complicată, care va alinia celelalte națiuni europene în spatele principalilor challengeri, atât în confruntarea propriu-zisă, cât și la primirea avantajelor în următorii cinci ani. Astfel, dincolo de vorbe mari, întrebarea importantă pentru noi, românii, este: Noi în care tabără ne vom poziționa? Suntem pro-germani, așa cum dorește Klaus Iohannis și așa cum am fost încă de la aderarea din 2007? Ori vom fi aliații intereselor franceze, așa cum pare a dori actualul guvern, contribuind la o posibilă schimbare de paradigmă în politica Uniunii Europene, a locului și rolului ce ne este rezervat?

Primul pas în confruntare a fost făcut odată cu declanșarea procesului de selecție a procurorului-șef al noului parchet european. Aici, Laura Codruța Kovesi, susținută de Parlamentul European, ale cărui grupuri politice sunt dominate de germani, se confruntă cu reprezentantul Franței în acestă cursă, Jean - Francois Bohnert, susținut de Consiliul European, unde Franța pare să dețină controlul, reușind să coalizeze reprezentanții mai multor state europene în favoarea candidatului propriu.

O altă etapă a confruntării are loc, discret, după cortină. Conform mediilor de presă europene, Franței i s-a oferit la negocieri posibilitatea de a numi viitorul președinte al Băncii Central Europene, al cărui președinte, Mario Draghi, se va retrage în luna noiembrie. Franța însă pare să refuze „favoarea”. Franța va face mai degrabă presiuni pentru obținerea președinției Comisiei Europene decât pentru cea a Băncii Centrale Europene (BCE), și se pregătește intens pentru momentul când principalele funcții de la vârful UE se vor negocia oficial în acest an, imediat după alegerile europene.

Parisul este dornic să-şi asigure cea mai puternică funcție din UE, fiind preferată președinția Comisiei Europene, deoarece are un rol mai important în configurarea legislației, într-un moment critic pentru proiectul european, în timp ce responsabilitățile de politică monetară ale BCE nu sunt atât de extinse.

După alegerile pentru Parlamentul European din mai, va fi numit un nou președinte al Comisiei Europene, pentru un mandat de cinci ani, care-i va succeda lui Junker și „sciaticii” sale cronicizate.

Ministrul francez de Finanţe, Bruno Le Maire, a declarat săptămâna trecută în Senat că Franța va lupta "să-şi apere interesele" după ce vor începe negocierile pentru principalele funcții de la UE şi a menționat necesitatea ca Europa să găsească un lider capabil să întărească suveranitatea regională, pe fondul tensiunilor dintre China şi SUA.

Pentru mine, ca român, importantă în această declarație este sintagma „Franța va lupta să-şi apere interesele”. Deci, într-un final, dincolo de clișee europeniste, principii și poziții care clamează că „trebuie să ne avem ca frații indiferent de națiune” ori că „interesul european trebuie să primeze”, iată că politicienii occidentali folosesc termeni pentru care politicieni români, europarlamentari români în exercițiu, precum Norica Nicolai, Victor Boștinaru, ori fostul europarlamentar și actualmente premier Viorica Dancilă au fost la un pas de a fi etichetați drept naționaliști și eurosceptici.

Rezumând, putem spune că, în funcție de cine va fi trimis la Bruxelles de alegătorul român, va fi stabilită și poziția României în următorii cinci ani în Uniunea Europeană, iar de asta depinde în cea mai mare măsură dacă vom fi lacheii, servanții puterilor europene ori aliații lor.

Spun asta pentru că este important cine ne reprezintă la Bruxelles, indiferent de funcție.