Săptămâna care a trecut a fost una îndoliată pentru literatura română, deoarece, la doar trei zile distanţă de la trecerea în eternitate a Ninei Cassian, pe 15 aprilie, la New York, o altă scriitoare, Mioara Cremene, a încetat din viaţă, pe 18 aprilie, la Paris. Săptămâna aceasta, ele au fost conduse pe ultimul drum: Nina Cassian a fost incinerată marţi, în metropola americană, iar scriitoarea Mioara Cremene, care a murit la vârsta de 91 de ani, a fost înmormântată, vineri, la Paris.
Născută pe 6 septembrie 1923, Mioara Cremene a părăsit România în 1969, revenind în ţară după Revoluţia din 1989. Înscrisă la Conservator, la clasa lui Victor Ion Popa, Cremene a debutat editorial în 1951, cu piesa în versuri „Mălina şi cei trei ursuleţi”, prima dintr-o serie de aproape douăzeci de titluri de cărţi pentru copii. A lansat în ţară, după cinci ani de interdicţie de publicare, mai multe volume de versuri, romanul „Mărirea şi decăderea planetei Globus” (1968), care a obţinut premiul Uniunii Scriitorilor din România, şi cartea de memorialistică „La ce foloseşte Parisul? Evocări şi dileme din exil” (în colaborare cu Mariana Sipoş, 2000). În perioada 1993-1995, aceasta a tradus, în colaborare cu fiul ei, Adrian Cremene, scrierile lui Heinrich von Kleist („Opere”, două volume).
Scriitoarea s-a aflat şi la căpătâiul lui Nicolae Labiş, aflat pe patul de moarte în urma teribilului „accident” de tramvai care i-a adus sfârşitul, la numai 21 de ani.
În Franţa, scritoarea a realizat alături de soţul ei, cineastul Sergiu Huzum, scenarii, filme de artă şi telefilme, printre care „Prietenul meu poetul”, consacrat lui Miron Radu Paraschivescu, şi „Metropoeme”, premiat la Festivalul de la Cannes, în secţiunea „Quinzaine des Realisateurs“, în 1970.