Spaţiul canonic teatral suedezo-român, între Strindberg, Paşte şi psihodesign (II)

Nu ai găsit subiectul dorit?
Foloseşte căutarea ...
Cronica unor oameni-eveniment Spaţiul canonic teatral suedezo-român, între Strindberg, Paşte şi psihodesign (II)
Cultură 06 Aprilie 2017 / 15:54 2101 accesări 1 comentariu
Zoltan Schapiro şi Olivia Costea

Zoltan Schapiro şi Olivia Costea

Continuăm, în numărul de astăzi, materialul realizat în urma discuţiei-interviu cu cei doi creatori români stabiliţi în Suedia, Zoltan Schapiro şi Olivia Costea, care au avut amabilitatea de a împărtăşi cititorilor noştri din „discreţiile” artei şi experienţei lor artistice şi din exil. Revenind la problematica transei actorului, Zoltan Schapiro subliniază faptul că fiecare rol, fiecare trăire scenică presupune un pericol. Trebuie să menţionăm că modul său de a gândi este format pe scena suedeză, unde Brecht - şi al său „teatru epic”; aplicarea practică a efectului de distanţare - este suveran, având evident ca bază tot sistemul stanislavskian. „În România, în şcolile de teatru se învaţă după metoda Stanislavski. În Scandinavia, după metoda Brecht. „Trăieşte rolul”, spune Stanislavski. „Doar redă acea trăire”, spune Brecht. Harold Pinter a afirmat că teatrul este într-adevăr oglinda societăţii. Dar dacă spargem oglinda, ce avem în spate?”, punctează Zoltan. Şi, pentru că această întrebare care a schimbat rolurile nu poate rămâne fără răspuns, vom încerca să explicăm. În spatele oglinzii sparte a societăţii avem haosul dulce-monstruos al actorului lăsat fără mască. Căci fără oglindă, ascunderea devine de prisos, iar actorii ar deveni propriile personaje ale unei comunităţi fără sens. De aceea este nevoie de reguli şi aici intră în scenă Stanislavski cu al său Sistem, bazat pe Metodă. Brecht s-a nutrit din Stanislavski şi a întors oglinda către toţi ceilalţi, asumându-şi, doar până la jumătatea drumului, rolul de maestru-păpuşar. Către finalul vieţii, a revenit în rândurile celor ce se oglindesc. Putem numi metoda Brecht „un Stanislavski împins la extrem, în dinamica logicii pe care chiar el a creat-o, dar pe care nu a explorat-o suficient”.

Actori, transe, boli psihice şi pericolul asumării prea multor măşti

„Eu contest pe undeva această tehnică actoricească (transa scenică - n.r.) pentru că omul, după spectacol, s-ar putea să fie atât de epuizat încât să nu se mai întoarcă în egoul propriu. Iar în această stiuaţie, când o frecvenţă a unui personaj rămâne deschisă, ceva se va întâmpla. E ca la un calculator. Dacă deschizi prea multe fişiere, ceva se va bloca. Actorii mari, după multe roluri importante, revin din ce în ce mai greu la Sine, rămân cu sechele şi se trezesc în viaţa de dincolo de scenă că recită anumite dialoguri aparţinând personajelor interpretate. M-am adresat unui medic pentru a înţelege mai bine acest fenomen şi pentru a-l putea explica (zâmbeşte cald şi se întoarce către Olivia). Ea mă ajută şi mă corectează”, spune Zoltan Schapiro.

Olivia preia ideea şi explică: „Conform statisticilor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, există o listă destul de lungă şi de înfricoşătoare de afecţiuni somatice şi psihice ce se regăsesc în categoria artiştilor, actorilor în special, începând cu atacurile de panică şi terminând cu schizofrenie, dublă personalitate, multiplă personalitate, depersonalizare, sindrom maniaco-depresiv etc. La final, dar nu mai puţin important, avem depresiile severe cu suicid. Şi atunci, evident, apare întrebarea ce putem face pentru a preveni astfel de manifestări deoarece ele nu se pot vindeca. Lucrurile trebuie tratate de la rădăcină pentru că toţi marii creatori au o personalitate apropiată de border line, o personalitate histrionică. Pe acest tip de personalitate se grefează ceea ce spunea Zoltan. Rămâne un soi de reziduu pe care actorul, dacă nu ştie sau nu are şansa unei metode de lucru care să-i permită să lucreze cu el însuşi (de exemplu să lase la uşa teatrului problemele personale şi la uşa casei problemele rolului), nu îl poate înţelege şi adapta şi astfel riscă să suporte, din păcate, o uzură fizică şi pshică cu consecinţe extrem de nefaste. Şi este păcat. Acesta a fost unul dintre resorturile care m-au convins că trebuie să-mi dedic timp şi energie pentru a dezvolta această metodă, psihodesignul”.

Români creatori, produse ale unei culturi a exilului

Fenomenul migraţiei şi, implicit, al exilului face parte astăzi din mentalitatea noastră, ca un gând extrem, forţat, pe care îl tot împingem la marginea conştiinţei, dar care, din păcate, ajunge mereu în faţă, susţinut de cifrele ce relevă o realitate cumplită: din 2015 până în prezent, milioane de oameni au fost forţaţi să poarte etichetele de emigranţi sau imigranţi. Însă fenomenul nu este deloc nou. „În cazul meu, am fost forţat să plec, să fug de ameninţări şi represalii, alături de alţi 100.000 de români, care şi-au pierdut cetăţenia după o înţelegere dintre Ceauşescu şi Erich Honecker. Am ales Suedia pentru că nu avea viză. Şi sunt acolo de 35 de ani. Olivia are doar 17”, râde Zoltan. Artistul a cunoscut-o pe soţia sa când s-a întors în România, pentru montarea unui spectacol. Fiind specialist în laserterapie, aceasta l-a operat şi... „eu am simţit atunci că aveam atât de multă energie şi dorinţe pe care chiar pot să le realizez în Suedia în colaborare cu Zoltan. Pe de altă parte, a înclinat balanţa şi laserterapia, iubirea vieţii mele din punct de vedere medical, în Suedia aflându-se producătorul numărul unu de echipamente de acest gen din lume. Astfel am considerat că este drumul pe care trebuie să-l urmez şi nu-mi pare deloc rău”.

DESPRE EMIGRARE

„Este foarte greu să emigrezi. Nu numai că renunţi la valorile tale culturale, dar renunţi într-un fel şi la identitatea ta ca persoană. Identitatea nu se reflectă doar prin religie... Cultura este identitatea noastră. Trebuie pur şi simplu să te întorci pe dos şi să încerci să te cureţi şi să te asimilezi într-o altă lume, o altă societate. Această asimilare este foarte grea. Există trei etape: te debarasezi de identitatea ta culturală, înveţi limba şi asimilezi cultura şi identitatea lor. Ei nu te acceptă atât de uşor. Am realizat diverse lucruri de-a lungul timpului, care apăreau în ziare. Iniţial au scris despre mine ca fiind venit din România. După ce am luat Premiul pentru Cultură, au scris despre mine ca fiind locuitor al oraşului „x”. O mică nuanţă a ceea ce înseamnă să fii acceptat. În ce mă priveşte, acceptarea mi-a fost apoi validată de generaţiile de elevi şi studenţi care îţi aduc recunoaştere şi recunoştinţă”, punctează Zoltan Schapiro, adăugând: „Plecarea în sine şi adaptarea pot fi lucruri asumate. Însă importantă este şi întoarcerea. La mine, întoarcerea a fost tragică deoarece nu am mai recunoscut România anului ’93. Am plecat prin ’82 sau ’83 şi pur şi simplu, la întoarcere, nu am mai recunoscut societatea din care plecasem. Totul devenise mult prea materialist, nu mai există acel tip de relaţii interumane cu care eram obişnuit, am resimţit din plin dezumanizarea. Aceasta a fost cea mai mare durere pentru mine”.

Olivia Costea despre fenomenul emigrării: „Dacă eşti pregătit să accepţi că odată stabilit într-o ţară eşti dispus să înveţi care sunt valorile de bază ale acelui popor şi să ai disciplina necesară pentru a înţelege modul lor de a funcţiona, lucrurile decurg mai puţin dureros. Problema de bază este că majoritatea celor care emigrează - şi spun asta în deplină cunoştinţă de cauză, şi ca medic, dar şi din perspectiva Consulului Onorific - nu sunt pregătiţi. Vin având o imagine nu tocmai realistă. Tot ce se vede este bunăstarea, nivelul de trai sau programele sociale de protecţie. Într-adevăr, sunt foarte bune, dar ca să poţi să fii acceptat în societate trebuie să dovedeşti că eşti fair-play şi că le respecţi valorile de bază, înainte de a le cere lor să le respecte pe ale tale. Pe principiul românesc „respectă ca să fii respectat”. Anul trecut am sărbătorit 100 de ani de relaţii diplomatice între România şi Suedia şi acest lucru are o importanţă decisivă pentru toţi cei care au hotărât să emigreze şi să se stabilească în această ţară”.

De ce Strindberg?

Zoltan nu are nicio ezitare: „Strindberg este pur şi simplu un scriitor universal. În această piesă, problemele sociale de acum 117 de ani sunt identice cu cele din acest moment. Întrebările sunt aceleaşi, reacţiile oamenilor, deşi spaţiile sunt atât de diferite: România - Suedia. Şi atunci apare întrebarea „Ce a schimbat timpul dacă trăim tot aceleaşi probleme de acum 117 ani?”. Poate că răspunsul stă pur şi simplu în ideea că istoria este ciclică şi nu ţine cont de naţionalitate”.

În ultima parte a acestui material, care va apărea în ediţia online de vineri, 7 aprilie, la secţiunea „Cultură”, puteţi citi despre depăşirea furcilor caudine ale traducerii unui text dintr-o limbă atât de îndepărtată, suedeza, şi consideraţiuni generale despre poporul suedez şi despre activitatea Consulatului Onorific al României la Sölvesborg, cu profundele sale implicaţii sociale, în cadrul unor proiecte de anvergură.

Spectacolul regizat de Zoltan Schapiro (asistent de specialitate - psihodesign - Olivia Costea), “De Paşti”, se va juca vineri, 7 aprilie, sâmbătă, 8 aprilie, şi duminică, 9 aprilie, (avanpremiera, premiera şi o a treia reprezentaţie), începând cu ora 19.00, la Teatrul de Stat Constanţa.

Spectacolul este programat, pentru luna iunie, la Bucureşti, cu prilejul Zilei Naţionale a Suediei. „Tot cu această ocazie vom lansa şi o carte în care apar şi câteva consideraţii despre psihodesign, dar care va fi şi ca o lecţie deschisă... despre munca la acest spectacol”, au menţionat cei doi.

Citește și:

Spaţiul canonic teatral suedezo-român, între Strindberg, Paşte şi psihodesign

Taguri articol


Pagina a fost generata in 0.1921 secunde