După modelul ultimilor 30 de ani, și al doilea tur al alegerilor prezidențiale de duminică rămâne în paradigma votului negativ. Votez cu Dăncilă pentru că „nu îl suport pe Iohannis”, ori votez cu Iohannis pentru că „PSD-ul e corupt”. Despre România și cetățenii ei, despre cum ne va reprezenta președintele în următorii 5 ani în organismele Uniunii Europene, despre planurile noastre ca națiune în paradigma globalizării se vorbește prea puțin, aproape deloc. Discuțiile, unele infantile și derizorii pentru o campanie electorală prezidențială, scot în evidență greșelile de exprimare ale celor doi candidați, lipsa unei dezbateri serioase pe viitoarea agendă prezidențială. E un fel de „surda la horă” în care fiecare dintre cei doi finaliști accentuează discursul spre greșelile și slăbiciunile adversarului și a partidelor pe care aceștia îi reprezintă, iar concepte precum cetățeanul, națiunea, suveranitatea sunt neglijate total. Ai impresia că aceste alegeri prezidențiale sunt despre dacă Iohannis este mut, dacă are Dăncilă coc, ori dacă cele două discursuri paralele se pot intersecta ori nu într-un dialog.

Și nici nu ar avea de ce să fie altfel. Privind în urmă, de pe scena politică românească și din modul de abordare și percepție a politicii lipsește o formațiune politică care să pună în capul listei de priorități conceptul de suveranitate. Indiferent de alegerea de duminică în fruntea statului român vom avea un președinte care în proiectul numit Uniunea Europeană va fi un Yes Men, afiliat, ocazional ori programatic, unui grup de interese străin de necesitățile și nevoile cetățeanului român ori ale statului român.

Indiferent că vorbim despre Klaus Iohannis, susținut de popularii europeni, exponenți la nivelul Uniunii Europene ai politicii germane, ori că vorbim de Viorica Dăncilă, care va dori să intre în grațiile socialiștilor europeni – grup politic dominat și el de aceleași interese germane, după ce PSD-ul a fost pus la colț și pedepsit să stea în genunchi pe coji de nucă după epoca Dragnea, votul nostru nu va avea nimic de a face cu noi ori cu aspirațiile sau necesitățile noastre, care vor fi ori nu satisfăcute în funcție de interesele altora.

Suntem în același tipar în care am fost puși la fiecare ciclu electoral, acela de a alege „răul cel mai mic”. Dacă ar fi să vorbim de politica PNL, partid al cărui șef este, de fapt, Klaus Iohannis avem de a face cu o grosolană mistificare. Partidul care astăzi își arogă calitatea de „liberal” este de fapt un partid popular european cu o doctrină neoliberală. Membrii Partidului Popular European, așa-zișii liberali români, sunt urmașii și continuatorii politicii fostului partid al lui Traian Băsescu, exponenții politicilor de expansiune corporatistă, în care individul, cetățeanul e un simplu plătitor de taxe. Găsește cineva similitudini între politica actualilor așa-ziși liberali și liberalismul promovat și pus în practică de Brătieni, ori valorile liberale care au activat în politica românească de după '90? Vi se pare că deviza „Prin noi înșine”, care e de fapt suma doctrinei liberale și modul de acțiune în economie și societate, are vreo aplicare practică în politica lui Klaus Iohannis și a PNL-ului condus de fațadă de către Ludovic Orban?

Aceeași deplasare doctrinară o găsim și la „socialiștii” din PSD. Dincolo de politica socială, de mărire a pensiilor și salariilor, socialiștii noștri au rămas „socialiști” doar cu numele. Au abandonat colaborarea cu sindicatele, ce odinioară constituiau cei mai de nădejde parteneri în susținerea principiilor politice, modelându-și evoluția spre un „capitalism de cumetrie”, un partid unde baronii locali și interesele lor schimbă conducerea și direcția politică a partidului ori de câte ori nu le convine câte ceva. Așa este posibil să se întâmple și acum. Dacă Viorica Dăncilă pierde funcția de președinte, va fi schimbată de la conducerea partidului în cel mai scurt timp. De altfel e și greu să ții piept baronilor locali, unii dintre ei niște „socialiști” îmbogățiți din politică și cu averi care în societățile civilizate sunt realizate pe parcursul mai multor generații.

Poate nu ar fi rău, pentru evoluția a ceea ce a mai rămas din România, să ne gândim că în următoarea etapă ar fi necesară apariția unui partid care, în loc să arate supunere și obediență față de premianții europeni și pretențiile lor, să reașeze firesc în matca politicului negocierea în interesului României. Poate ar fi nevoie de un partid pentru care „Prin noi înșine” să devină principala regulă în abordarea economiei, în reconstrucția societății, în politica făcută de statul român în instituțiile Uniunii Europene și în modul în care sunt reprezentați cetățeanul român și interesele sale. Și poate, viitoarele alegeri, nu vor mai fi doar despre metehnele unor lideri ori despre faptul că trebuie să alegem „răul cel mic”, oricare ar fi acesta.