Acasă la Dumnezeu, cu părintele Marius Moșteanu (II)

Nu ai găsit subiectul dorit?
Foloseşte căutarea ...
Cadou de suflet, în prag de Crăciun

Acasă la Dumnezeu, cu părintele Marius Moșteanu (II)

Religie 20 Decembrie 2016 / 07:28 13682 accesări

În exclusivitate pentru ziarul ”Telegraf”, dar pentru toți cititorii, oriunde s-ar afla, părintele paroh al Bisericii „Sf. Nicolae Vechi“, Marius Moșteanu, a avut minunata îngăduință de a dărui o rază de soare sufletelor noastre, pentru a ne face iarna mai ușoară și mai plină de bucuria apropierii de Dumnezeu. Amplul interviu acordat de părintele Marius Moșneanu vă va fi prezentat în viitoarele ediții consecutive ale cotidianului nostru, până la Crăciun.

„Lăsați copiii să vină la mine!“

Rep.: Am văzut foarte mulți copii în biserică. Cum faceți să ajutați părinții să lase copiii să vină la dumneavoastră? Pentru că și aici este o problemă: dacă părintele nu este foarte credincios, atunci e mai dificil.

Pr. M.M.: Întotdeauna când răspund la o întrebare mi-aduc aminte de ceea ce am învățat și la școală și de ceea ce am trăit. Părintele Arsenie Boca, Dumnezeu să îl odihnească, ne spunea: ”Vreți preoți buni? Faceți-i”. Vreți enoriași buni? Faceți-i. Nu o să poți să ai un enoriaș bun pe care l-ai preluat la 50 - 60 de ani și vrei să faci din el altceva. Trebuie să fie luați de mici, în sensul că nu trebuie obligați copiii, ci trebuie să înțeleagă că Dumnezeu este bun, este un părinte nepărtinitor, care știe lucrurile cele mai ascunse ale noastre și atunci le va fi mai ușor să se apropie de ideea de Dumnezeu și, încet, încet, copiii s-au obișnuit ca la „Sfântul Nicolae“ să găsească acel mijlocitor între ei și părinți, pentru că am avut și conflicte între copii și părinți pe care le-am gestionat, cred eu, de cele mai multe ori cu bine, și atunci, copiii vin ca un efect firesc al faptului că această chemare a Bisericii este una reală. Și eu, când vorbesc de Biserică, pentru mine este un termen tehnic ce aș vrea să îl desfac puțin în fața celor care vor să înțeleagă mai mult. Nu vorbesc despre instituția Bisericii ca atare, ca parte lumească, care are o anumită structură de conducere și așa mai departe. Eu vorbesc despre casa lui Dumnezeu, pentru că altfel se confundă lucrurile. Eu niciodată nu m-am dus la o biserică precum la o instituție, ca la Fisc. Se mai întâmplă câteodată, intri prin casa omului în preajma Sărbătorilor și încep să se controleze oamenii la buzunare, săracii, și le spun: ”Dar nu sunt de la Fisc, stați liniștiți”. Important este că lumea trebuie să priceapă că Biserica nu este o instituție în sensul celorlalte instituții, ci pur și simplu este casa lui Dumnezeu, care își permite din când în când să vină în casele noastre.

Rep.: Apropo de copii și de această literatură occidentală care a introdus și această psihologie aplicată, ați întâlnit cazuri de copii care își amintesc lucruri, acei copii care au venit în urma unui eveniment tragic, cum ar fi căderea Turnurilor de la New York, au revenit în scurt timp pe pământ și poate au avut de înfruntat în primul rând suspiciunile și neînțelegerea părinților?

Pr. M.M.: Îmi aduc aminte că, imediat după căderea Turnurilor, cineva întreba retoric, bineînțeles, și cu foarte mare supărare unde a fost Dumnezeu, atunci când s-a îngăduit acest lucru, și i s-a răspuns foarte frumos și aș vrea să citez acel răspuns: ”Exact unde l-am alungat noi”. L-am scos din școli, l-am scos din instituții, l-am pus la colțul de rușine, i-am dat icoanele afară, am încetat orice relație între Biserică și societate și Dumnezeu a fost singurul care și-a păstrat poziția, a fost exact unde l-am alungat noi. E bine să revenim la subiectul acestor copii. Anamneza este un instrument medical, dar a pornit de la duhovnicie, care este anterioară, istoricește vorbind, medicinei. Orice copil își aduce aminte de partea emoțională, orice copil are emoții negative sau pozitive și își leagă viața de calitatea acestor evenimente care l-au marcat. De fapt, un adult nu este decât un copil mare, dacă vrea să își rezolve problemele, problemele nu se rezolvă în momentul în care apar, ci se rezolvă aducându-ți aminte de unde au pornit, pentru că orice lucru care ni se întâmplă este un efect al unor lucruri care s-au întâmplat de cele mai multe ori în copilărie. De aceea, toți copiii își aduc aminte de evenimente, poartă anumite amintiri, dar, mai ales, anumite efecte pe care un eveniment le lasă în minte. De exemplu, un copil care își conduce părintele pe care nu îl mai vede o lună, două, trei, atunci când te afli lângă el și interacționezi într-un fel pentru câteva minute sau câteva ceasuri, când vei pleca, îl vei vedea într-o stare aproape de disperare, pentru că lui nu i s-a explicat și el nu poate să înțeleagă de ce tata căruia i-a făcut „pa“ acum două luni încă nu a venit acasă și aceste amintiri la un moment dat rămân înscrise în memoria subconștientului și trebuie rezolvate. Copilul acela când va deveni mare își va da seama că are o problemă, nu suportă despărțirile. Problema aceasta este una foarte delicată, dacă nu o punem pe tapet. Chiar dacă va înțelege, copilul va fi mare și tatăl va avea același mod de viață care înseamnă câteva luni de depărtare de casă, copilul trebuie să repare nu momentul de față, ci momentul din copilărie care i-a marcat această sensibilizare a negocierii cu emoțiile. De aceea orice copil are amintiri.

Rep: Ce îmi spuneți de amintirile unor vieți trecute? Există documentare despre astfel de copii...

Pr. M.M.: Singurul lucru pe care eu, personal, și teologia ortodoxă îl pot admite este ceea ce a zis proorocul Isaia: ”Părinții mănâncă aguridă și copiilor li se strepezesc dinții”. Purtăm în noi ancestralul neamului, ancestralul tuturor generațiilor dinaintea noastră, dar existențe ale aceluiași suflet în alt trup nu pot fi acceptate de către mine, cel puțin, pentru că ar fi, la un moment dat, o inflație de trupuri. Ne imaginăm la sfârșitul lumii, la Judecata de Apoi: cu ce trup mă voi duce în Împărăția Cerului? Chiar dacă se știe că nu mai este nevoie de același trup, cu aceleași afecte. Totuși, pentru mine nu poate să încapă ideea mai multor trupuri care au fost coordonate de un singur suflet. Amintirile sunt reale pentru că în gena noastră avem foarte actualizat comportamentul unor strămoși ai noștri. Aici, da, sunt de acord, sentimentul de deja vu pornește tocmai din genetica pe care o purtăm cu noi. Nu pot să spun altceva pentru că nu cred în altceva, dar cred foarte mult în transmiterea aceasta din generație în generație. Te uiți așa la niște copii care au, de exemplu, în familie, ambii părinți care se ocupă cu științele exacte și copilul este un visător și întrebi pe care a moștenit. ”E, aveam eu un stră-stră-străbunic care a scris și niște cărți...”. Deci, în neam se face o referire la niște generații în modul cel mai real și acesta este, de fapt, modul de a înțelege și înclinațiile unui copil, și realizările pe care le va avea.

Rep.: Și acest lucru ar putea explica faptul că un copil este simbolul purității când vine pe lume, cel mai apropiat de Dumnezeu, după aceea se depărtează....

Pr. M.M.: Nu, se ticăloșește. Pervertirea de la Adam încoace a avut loc. Când avea Adam tot ceea ce îi trebuia, decât o singură poruncă pe care s-o țină și n-a ținut-o, în momentul în care a încălcat porunca, deja Diavolul i-a și servit niște argumente și când a fost întrebat ”Adame, unde ești? De ce te-ai ascuns”, ”M-am ascuns pentru că sunt gol”, deci a început deja conștiința de sine să îi spună ceva, așa cum un copil nu se ascunde la vârstă fragedă, pe plajă nu vrea să se îmbrace, nu este nici cazul, își vede goliciunea mai târziu, așa se întâmplă și cu omul care se pervertește încet, încet și, când a început dialogul ”Dar de ce ai încălcat porunca?”, imediat Adam a dat argumentul pe care acum mi-l dau toți bărbații: ”Doamne, nu eu, ci femeia pe care tu mi-ai dat-o”, deci, Doamne, tu ești de vină, că tu mi-ai dat femeia prin care eu iată că am căzut. Spuneam despre puritatea copiilor. Este o realitate, dar există și posibilitatea, prin educație și prin grijă, să păstrăm această puritate.

Rep.: Da, dar există și copii care în mod inexplicabil și la o vârstă fragedă ajung să comită sau măcar să încerce să comită anumite fapte.

Pr. M.M.: Da, pentru că în gena lor, cu siguranță, acești copii poartă niște lucruri care nu au fost rezolvate de către generația în cauză și atunci, da, putem vorbi despre o transmitere totală a răutății dar și a relelor. Și atunci este firesc, din punct de vedere creștin, să avem de-a face și cu asemenea comportamente.

(va urma)

Citește și:

Acasă la Dumnezeu, cu părintele Marius Moșteanu (I)

Acasă la Dumnezeu, cu părintele Marius Moșteanu (II)

Acasă la Dumnezeu, cu părintele Marius Moșteanu (III)

Acasă la Dumnezeu, cu părintele Marius Moșteanu (IV)



12