Umanitarismul naiv al Europei, pedepsit de jihadişti cu AK-ul (II)

Nu ai găsit subiectul dorit?
Foloseşte căutarea ...
Am tratat cu lejeritate criza refugiaţilor „Suntem în război”-ul impus de radicaliştii islamişti!

Umanitarismul naiv al Europei, pedepsit de jihadişti cu AK-ul (II)

15 Noiembrie 2015 / 15:25 1116 accesări

(Continuare)

“Suntem în război”. Sau nu?

„Uniunea Europeană este profund şocată şi în doliu după atentatele de la Paris. Este vorba de un atac împotriva noastră, a tuturor. Vom face faţă acestei ameninţări teroriste împreună, cu toate mijloacele necesare şi cu determinare”, au anunţat liderii europeni într-un comunicat difuzat de Comisia Europeană. Sună bine, nu? Poate, dar nu sună deloc concret.

După atentate, premierul Marii Britanii, David Cameron, şi cancelarul german Angela Merkel, au organizat reuniuni ministeriale de urgenţă şi au făcut declaraţii în consecinţă cu anvergura tragediei. Şi cam atât. Primul om politic francez care a ieşit cu declaraţii extrem de concrete a fost politicianul conservator Nicolas Sarkozy şi nu preşedintele socialist Francois Hollande, primul spunând, cu claritate: “Suntem în război”, declaraţie preluată apoi şi de Hollande. Barack Obama a exprimat şi el generalităţi în spaţiul public, însă cu mult înaintea liderilor europeni. La noi? Simplu. Cel care ţine capul de afiş al declaraţiilor este Traian Băsescu, care s-a exprimat tranşant, spunând că trebuie expulzaţi toţi migranţii. La mult timp după, a apărut şi glasul anemic al lui Iohannis. De restul politicienilor, ce să mai zicem?

Făcând o paralelă, poate nu tocmai fericită, între tragedia din Franţa şi cea din România (clubul “Colectiv”) şi repercusiunile acestor cumplite evenimente, putem spune, fără niciun dubiu, că Guvernul francez nu va fi răsturnat printr-o mişcare de stradă susţinută frenetic de grupuri de interese străine, mascate în ONG-uri penibile. Francezii, chiar dacă sunt indignaţi şi întristaţi şi au nevoie de vinovaţi ale căror capete să fie expuse în piaţa publică, nu îşi vor dărâma Guvernul, structură ce asigură o atât de necesară stabilitate politică, în special în aceste momente atât de sensibile. În România, în special acum, când, iată, ne confruntăm cu o potenţială alertă teroristă şi cu o altă potenţială “chemare la arme”, nu există Guvern şi nici reprezentanţi în ce priveşte politica noastră externă. Cât putem fi de penibili? Dacian Cioloş, un premier neales de popor, ci de un singur om, Iohannis, aleargă cu listuţe scrise de mână de la un partid la altul şi înapoi la Cotroceni pentru a creiona un Guvern format din aşa-zişi tehnocraţi care au însă nevoie de susţinere politică pentru a putea funcţiona. Nu suntem doar penibili, ci şi proşti dacă înghiţim o asemenea gogriţă. Şi s-ar părea că o înghiţim. Acum, mai mult ca niciodată, românii ar fi trebuit să simtă că sunt reprezentaţi de voci puternice şi respectate în afara graniţelor. De asemenea, acum, mai mult ca oricând, România ar fi trebuit să-şi impună punctul de vedere în problema refugiaţilor, să caute, împreună cu liderii Europei, soluţii reale pentru a rezolva această criză, căci experţi în politică externă şi, în special, în problematica Orientului Mijlociu, ale căror voci să poată fi auzite şi ascultate de europeni, încă avem, slavă Domnului. Ce s-a întâmplat însă în România? După ce ne-am liniştit punând întrebarea “Putem fi atacaţi şi noi?” şi auzind răspunsul “Da, şi nu prea, dar suntem oricum în alertă, căci SRI-ul veghează”, ne-am întors la ale noastre.

“Suntem în război” (continuare). Celebrul articol 5 din Tratatul NATO

De la conţinutul declaraţiei fraceze “suntem în război” şi până la fapte, însă, este cale lungă, nicio discuţie în acest sens nefiind iniţiată încă.

Franţa poate însă să invoce, aşa cum au făcut Statele Unite după atentatele de la 11 septembrie 2001, articolul 5 din Tratatul NATO, care stă la baza cooperării nord-atlantice şi care oferă o motivare a structurii militare permanente a NATO. Acest articol prevede că “părțile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor şi, în consecinţă, sunt de acord ca, dacă are loc un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului la auto-apărare individual sau colectiv, recunoscut prin Articolul 51 din Carta Naţiunilor Unite, va sprijini partea sau părțile atacate prin efectuarea imediată, individual sau de comun acord cu celelalte părți, a oricărei acțiuni pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forţei armate, pentru restabilirea și menținerea securității zonei nord-atlantice. Orice astfel de atac armat și toate măsurile adoptate ca rezultat al acestuia vor trebui raportate imediat Consiliului de Securitate. Aceste măsuri vor înceta după ce Consiliul de Securitate va adopta măsurile necesare pentru restabilirea și menținerea păcii și securităţii internaţionale” (sursa - MAE).

Şi dacă americanii au invocat articolul 5 după atentatele de la 11 septembrie 2001 mai mult în scop politic, acum acest articol este delimitat de relaţia cu articolul 4, care prevede că aliaţii „se vor consulta de fiecare dată când, în opinia oricăruia dintre ei, integritatea teritorială, independenţa politică sau securitatea oricăreia dintre părţi sunt ameninţate”. Acesta nu obligă la nimic, după cum s-a demonstrat clar în dezbaterile aliaţilor asupra războiului din Irak, dar îndeamnă semnatarii Tratatului să acţioneze împreună pentru a-şi apăra interesele împotriva ameninţărilor, indiferent de locul în care se află sursa acestora în lume, scrie Stanley R. Sloan, directorul Iniţiativei Comunităţii Atlantice şi autor al recentei lucrări “NATO, the European Union and the Atlantic Community: The Transatlantic Bargain Challenged”.



Reforma mentalităţii unei întregi religii?

Oricum ar suna, dacă o religie stă la baza unor asemenea atrocităţi şi creează asemenea monştri, ea trebuie reformată. Liderii musulmani ar fi trebuit să găsească o formulă de a pondera extremismul islamismului, care a adunat în jurul său, iată, generaţii întregi de radicalişti, oameni trişti, cu o gândire simplistă, a căror lume este dimensionată de jihadism şi sinucidere. Premierul Cameron propunea, luna trecută, un program de deradicalizare a acestor extremişti, un program care însă nu poate da rezultate pe termen scurt. Unii l-au numit “utopie” şi au propus să răspundă la radicalism cu aceleaşi arme. Iar asta înseamnă război. Potrivit altora, însă, suntem deja în război, unul modern, punctat de atentate şi discursuri televizate menite să inducă şi să perpetueze teroarea, un război care însă, dincolo de ciocnirea civilizaţiilor, nu poate fi redus la acţiuni bine cunoscute până acum, căci teroriştii nu se predau în faţa unor avioane fără pilot.

Criza refugiaţilor, de anvergură medie

Să revenim însă la cifrele istoricilor în ce priveşte criza actuală, care nu este în niciun caz de magnitudinea pe care au prezentat-o televiziunile. Aşadar, după cel de-al Doilea Război Mondial, peste 11 milioane de germani au fost expulzaţi din diverse ţări europene, subliniază Pamela Ballinger, o expertă pe tema refugiaţilor de la Universitatea din Michigan. În plus, două milioane de ruşi au fost obligaţi să se întoarcă acasă. Un alt exemplu identificat de istorici este proclamarea independenţei Pakistanului, în 1947, eveniment care a trimis în exil aproximativ 14 milioane de persoane - musulmani care părăseau India către Pakistan şi hinduşi care fugeau din Pakistan în India, potrivit Înaltului Comisariat al ONU pentru Refugiaţi. Mai târziu, războiul civil din Pakistan (1971), care a condus la crearea Bangladeshului, a provocat fuga a aproape zece milioane de persoane. Conflictul din Palestina, care a dus la crearea Israelului în 1948, a antrenat plecarea a aproximativ 720.000 de palestinieni, potrivit ONU. În prezent, ONU estimează numărul acestora la cinci milioane, luându-i în calcul pe descendenţii celor care au plecat în perioada 1946-1948. Genocidul din Rwanda, în 1994, în afară de cele 800.000 de victime, a provocat deplasarea a şapte milioane de locuitori. Aproximativ două milioane au fugit în ţări vecine. Începând din 2011, războiul civil din Siria a forţat peste patru milioane de sirieni să se refugieze în ţări vecine, potrivit ONU. În 2015, puţin peste un milion de refugiaţi sirieni au apucat drumul Europei.

Pentru teoreticienii conspiraţiei

Şi, pentru că teoriile conpiraţiei există şi au şi teoreticieni, similitudini între tragedia de la „Colectiv“ şi cea din Franţa, în afară de un oarecare reper orar şi ziua de vineri, nu există. Mai mult, tragedia din Franţa s-a petrecut în ceea ce noi numim “vinerea neagră”, 13 noiembrie, iar europenii - “Black Friday”, o adevărată mană cerească pentru teoreticienii conspiraţionişti, însă cam aici se opresc asemănările. Dacă găsiţi şi altele, vă rog să-mi scrieţi.



12