Au trecut 26 de ani de la Crăciunul eliberator! Ceauşescu a fost împuşcat, poporul a fost eliberat! „Suntem liberi“ a răsunat atunci din piepturile noastre cu credinţa într-un viitor mai bun! Dar parcă libertatea noastră s-a născut din moarte. De atunci ne luptăm cu libertatea, cu democraţia, cu economia de piaţă, cu statul de drept şi suntem tot nemulţumiţi şi îngrijoraţi. Să fie vreo legătură între îndemnul nostru de a fi mai buni de Crăciun şi faptul că tot de Crăciun ne-am omorât preşedintele? Dictator, tiran, comunist sau cum o fi fost, peste toate rămân faptele, iar noi am ales soluţia extremă, l-am împuşcat! Şi ca să dăm o umbră de legalitate acestei acţiuni am făcut şi o mascaradă de proces, în urma căruia s-au născut statul de drept şi Justiţia de astăzi! E greu de acceptat şi de reamintit la fiecare Crăciun că baza societăţii noastre libere şi democratice stă pe cadavre. Da, societatea noastră s-a clădit pe morţii de la Revoluţie şi pe cadavrele dictatorilor! Pe minciuna teroriştilor, pe manipularea televiziunii şi pe procesul şi împuşcarea “iubiţilor conducători”. Nu ştim nici azi adevărul, iar marii procurori ai ţării au rezolvat misterul şi au închis dosarul “Revoluţiei”. Nu-i trage nimeni de mânecă, ba chiar îi susţinem şi lăudăm pentru faptele lor “eroice” de muncă în folosul societăţii! Dacă societatea noastră ar putea fi comparată cu o casă, vai ce fundaţie!!!

În discuţiile din zilele astea, mai multă lume m-a întrebat dacă nu cumva suntem blestemaţi ca naţie şi argumentul principal a fost chiar răspunsul universului la “bunătatea” noastră creştină de atunci! Nu am ştiut ce să răspund, mi-ar plăcea să nu fie aşa! Cred că nu există blesteme naţionale aruncate pe popoare, dar în acelaşi timp nu pot să nu văd zbaterea noastră de 26 de ani, care parcă e în zadar! Anul trecut, maestrul Tudor Gheorghe a lansat un spectacol care se numea “Degeaba”, iar Sala Palatului a fost arhiplină. Aşadar, lumea trăieşte sentimentul ăsta... că totul a fost degeaba! Că moartea revoluţionarilor a fost degeaba, că împuşcarea tiranului a fost degeaba, că nu putem să ne adunăm forţele pentru a construi, ci doar pentru a distruge! Avem deci, iată, nu un blestem aruncat peste noi toţi, ci o tentaţie a răului, o înclinaţie spre distrugere şi apoi pe ruinele găsite în urma distrugerii să încercăm să construim! Dar de fiecare dată construim pe cadavre. Pe care le îngropăm nu în pământul străbun, ci în maldărele de hârtii justificatoare! Sau în cuvântul unui procuror care ne închide dosarul exact ca o uşă trântită în nasul istoriei.

Mă duc puţin mai în urmă şi mai găsesc un conducător împuşcat! Mareşalul Antonescu a fost conducătorul statului şi a sfârşit prin împuşcare, în urma unui proces. Nu ştiu, nu am datele pe care să le consider corecte sau “aranjate” ca să ştiu dacă acel proces a fost corect sau nu, dar ştiu cu siguranţă, pentru că l-am văzut şi atunci şi de atunci, că procesul dictatorului a fost o mare mizerie judiciară! Mă întreb: de ce în mai puţin 50 de ani avem doi conducători de stat împuşcaţi în urma a două procese? Simţim nevoia de a ne justifica simplist: Justiţia a decis, deci aşa e! Istoria însă înseamnă la mai mult decât justiţie (în sensul strict procedural), iar adevărul înseamnă o nevoie socială. Ne căutăm refugiul în justificări generale de genul „au fost răi“, „erau tirani“, „erau cu ceilalţi“ (cu cei răi) şi mai ales „nu erau cu poporul“! Dar, în jurul nostru, în această veche Europă nu am găsit în ultimii 50-60 de ani niciun preşedinte său conducător de stat omorât/executat de propriul popor. Mi se zburleşte părul pe mâini când mă gândesc că din această perspectivă putem fi catalogaţi ca cel mai barbar popor, dar repede aduc argumente pentru a mă sau a ne justifica! Faptele însă rămân, societatea noastră are acest fundament şi statul nostru de drept se bazează pe acest început! Justiţiar fără îndoială, dar total nejudiciar! Poate de asta găsim azi atâta bucurie în acţiunile de forţă, corecte sau nu, ale procurorilor, dar cu siguranţă justiţiare! Poate de asta vrem circul de la televiziuni, cu cătuşe şi arestaţi, chiar şi în ajunul Crăciunului şi mizeria de colind (sau urare) făcută de nişte jurnalişti de la postul Realitatea TV, intitulată “DNA te ia”! Dacă o astfel de urare are audiență, înseamnă că, da, fundamentele statului nostru de drept sunt defecte, sper doar că nu şi blestemate. Sper că doar e Crăciunul şi simbolistica zilei - credinţa în bine - mă îndreptăţeşte să sper în ceva mai bun! Dar în final nu pot să zic decât atât: Săracii de noi! Să fim mai buni!