A apărut Raportul MCV şi toată lumea a discutat pe la posturile de televiziune despre acesta. Sigur că imediat au apărut şi comentariile oficiale, adică instituţionale, fiecare încercând să mai adune câteva puncte în lupta de imagine. Evident că o instituţie ca DNA nu putea rata momentul să-şi tragă partea de publicitate europeană care şi-o poate face cu această ocazie şi a emis de îndată un comunicat de presă lăudându-şi propria activitate.

Am citit Raportul MCV şi am constatat că acesta este un fel de raport despre nimic. Am citit, am terminat şi tot mai aşteptam să găsesc ceva important pentru justiţie sau pentru România. Nimic! Cum se spune prin cartier - “gargară”. Acest mecanism a fost inventat pentru a remedia deficienţele existente în materie de reformă a sistemului judiciar şi lupta anticorupţie. Pentru că reforma s-a cam terminat prin implementarea celor patru Coduri, două în latura civilă şi două în latura penală, mă voi referi puţin la partea de anticorupţie.

Astfel, în lupta anticorupţie se concluzionează şi se recomandă ca pe viitor România să se concentreze pe:

• Să se asigure ca legislaţia anticorupţie să se aplice în mod egal tuturor şi în condiţii egale
• Să sporească uniformitatea pedepselor aplicate la nivelul întregii ţări
• Să se intensifice eforturile de urmărire penală a cazurilor de corupţie la scară mică
• Să se dezvolte Strategia Naţională Anticorupţie prin introducerea unor criterii de referinţă şi a unor obligaţii mai coerente pentru administraţia publică.

După citirea acestor concluzii şi recomandări, parcă îţi şi vine să te laşi de comentarii şi să întrebi dacă oamenii aceia care le scriu iau şi salarii pentru munca asta! Evident că răspunsul e pozitiv şi aş completa şi cu faptul că se iau salarii grase acolo, pe la Comisia Europeană. Trecând peste acest aspect de ordin practic şi de eficiență, haideţi să vedem ce a zis Comisia.

• Să se asigure ca legislaţia anticorupţie să se aplice în mod egal tuturor şi în condiţii egale cred că e o trimitere la modul în care Parlamentul a votat diverse cereri de urmărire penală sau de arestare preventivă. Sigur că se naşte întrebarea: cum se asigură statul asupra ridicării imunităţii parlamentare? Până să răspundă Statul Român la această chestiune, poate era bine ca membri din Comisia Europeană să ne spună cum se asigură la ei în Europa sau, mai bine, în Parlamentul European cu privire la ridicarea imunităţii. Răspunsul este simplu, nu mai trebuie să-l aşteptăm, nicicum! Ridicarea imunităţii parlamentare este peste tot în lume, şi în America, şi în Europa, şi în Parlamentul European, o garanţie a parlamentarului împotriva arestării abuzive sau împotriva cercetării abuzive şi a apărut tocmai pentru păstrarea independenţei politice a parlamentarilor, astfel că fiecare Parlament în parte are dreptul să analizeze o astfel de cerere şi să voteze corespunzător. Nimeni nu poate “să se asigure” că aceste cereri vor fi votate într-un anumit fel. Simpla obligare sau direcţionare a votului într-un anumit fel reprezintă o încălcare a democraţiei şi a drepturilor parlamentarilor. Din păcate, ei nu sunt în stare nici să o spună şi nici să o explice.
• Să sporească uniformitatea pedepselor aplicate la nivelul instanţelor în întreaga ţară dacă acest lucru nu reprezintă o influenţare a justiţiei de către un organism politic (că tocmai le spune judecătorilor cum şi ce pedepse să aplice) - atunci putem vorbi, de fapt, că este vorba de o cerinţă mai degrabă de bun simţ, decât de o chestiune de specialitate, şi reprezintă practic o aplicare unitară a legii, de genul „să fie cam aceleaşi pedepse la toate instanţele şi să nu fie soluţii total diferite“.
• Intensificarea eforturilor de urmărire penală în cazurile de corupţie la scară mică reprezintă o recunoaştere subtilă a faptului că “marii corupţi” sunt trataţi diferit de către organele de urmărire penală, adică toate eforturile sunt concentrate pe marea corupţie, lăsând practic neacoperită corupţia la scară mică. Sigur că acest aspect, dacă îl raportăm la punctul 1 de mai sus, reprezintă o aplicare inegală a legii anticorupţie şi atunci problema nu mai e la Parlament, ci e la şefii Parchetelor.
• Să dezvolte Strategia Națională Anticorupție prin introducerea unor criterii de referință și a unor obligații mai coerente pentru administrația publică și prin punerea rezultatelor la dispoziția publicului este un îndemn la modificarea obligaţiilor şi statutului funcţionarului public, pentru că altfel nu pot fi introduse obligaţii noi unor categorii de personal. Evident, recomandarea este făcută în totală necunoştinţă din domeniu, în condiţiile în care în toată Europa, inclusiv la Comisia Europeană, există reglementări clare privind statutul funcţionarilor publici, iar legislaţia din România este în totală conformitate cu acestea.

Cam astea sunt concluziile şi recomandările din MCV referitoare la lupta anticorupţie. Nimic despre faptul că preşedintele ICCJ este implicat într-un dosar penal și are parte de o procedură preferențială din partea unei instituții din domeniul justiției apreciate și chiar din partea justiției, în urma căreia un cetățean e abuzat, nimic despre faptul că șeful DIICOT, adică cel care este primul luptător cu mafia şi antiterorismul este implicat în 3 dosare penale, arestat şi trimis în judecată în 2 instituţii, pe care în Raportul anterior le ridicau în slăvi pentru eficienţă şi profesionalism și chiar erau propuse ca modele europene sunt în realitate cu grave probleme profesionale dar mai ales de integritate. În schimb, sunt înfieraţi cei care comentează orice decizie a justiţiei, de la presă la oameni politici, deşi dreptul la libera exprimare este garantat nu numai de Constituţia României, ci şi de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Puteți să trageţi singuri concluziile despre aceste “concluzii” şi să înţelegeţi ce se întâmplă cu această Comisie şi acest Raport jenant care se face doar pentru România şi, evident, Bulgaria. Am văzut o uşoară tentativă din partea Guvernului de a solicita ridicarea, în sensul de eliminare a acestui Mecanism (MCV), dar la începutul mandatului său şi domnul preşedinte Klaus Iohannis a vorbit despre aşa ceva, după care a uitat de tot subiectul. Ce mă bucură, totuşi, este faptul că, de data asta, ideea nu mai este a unui politician, ci a unui guvern tehnocrat care are în sfârşit un punct de vedere tehnic asupra unui Mecanism de control al independenţei justiţiei dintr-un stat suveran care este eminamente politic.