Ne-am tot obişnuit cu rapoartele de ţară făcute de alţii. Acum a fost dat publicităţii raportul întocmit de Avocatul poporului referitor la condiţiile de detenţie din România şi a trecut aproape neobservat. Lumea are, evident, alte probleme decât cele referitoare la condiţiile din penitenciarele românești. Numai că vorbim de un număr de aproximativ 30.000 de cetăţeni care, într-un timp mai lung sau mai scurt, vor reveni în societate şi atunci vom dori să fie nişte cetăţeni oneşti, harnici şi respectuoşi.
Aşa că m-am uitat uitat puţin peste acest raport şi am constatat că în majoritatea penitenciarelor din România, dar şi în centrele de deţinere preventivă nu există spaţiu suficient. Adică nu vorbim de vreun drept exagerat, de vreo nebunie sau de vreo excentricitate. Vorbim despre spaţiul în care acei oameni trăiesc câţiva ani din viaţa lor. Şi aşa am văzut că sunt penitenciare unde aceste persoane au la dispoziţie 1,2 metri pătrați sau, în alte cazuri, au 1,7 metri pătrați! Mi-am pus, desigur, întrebarea pe care trebuie să ne-o punem toţi, dar mai ales conducătorii noştri iubiţi - cum ne aşteptăm ca acea persoană să trăiască, să zicem patru ani, într-un spaţiu de aproximativ 1,2 metri pătrați? Răspunsul e clar, iar reacţia acestei persoane faţă de societate este evidentă! Cum îl vedeţi pe acest om, după executarea pedepsei, respectând societatea care l-a ţinut în metrul său pătrat? Cum vreţi să respecte acest om legile ţării când, conform raportului, în toți anii petrecuți după gratii, omul nu are nici măcar apă caldă ca să se spele sau ca să-şi spele hainele, pe care dealtfel nici nu are unde să și le țină? Vă imaginaţi că aţi putea sta patru ani cu toate hainele dumneavoastră într-o într-o geantă băgată sub pat, în acelaşi metru pătrat? Vă puteţi imagina că în loc să plătească 2 lei pe sticla de apă, trebuie să plătească 5 lei, deşi nu au loc de muncă şi trăiesc din ce mai primesc de la familie? Ce să mai zicem de dreptul la sănătate, dreptul la intimitate, dreptul la demnitate şi chiar dreptul la viaţă, care, aşa cum rezultă din Raport, lipsesc cu desăvârşire.
Raportul arată şi câte convenţii internaţionale sunt încălcate, câte reglementări interne sunt încălcate şi, mai ales, cum dispoziţiile Constituţionale sunt încălcate.
Eu mă refer, astăzi, la un sigur lucru, poate chiar banal, dar tocmai de aceea de neimaginat: nu există dreptul la un spaţiu de 4 metri pătraţi (conform normelor minime naţionale şi internaţionale)! Gradul de ocupare a penitenciarelor din România este de 151,13% calculat la condiţiile minime care ar trebui să existe (adică la 4 mp de persoană), dar care în fapt nu există, aşa că indicele de ocupare este în realitate între 200-300%. Cum ne aşteptam să reeducăm aceşti oameni care au greşit?
În realitate nu ne interesează acest lucru şi îi condamnam la o viaţă plină de ură, de frustrări şi de lipsă de respect faţă de societate, legi şi faţă de ceilalţi cetăţeni. De fapt, ca societate, nu am găsit decât un răspuns barbar şi represiv la o problemă a societăţii şi atât. Ori, dacă e aşa, înseamnă că toată dezvoltarea socială, filozofică şi a drepturilor omului din ultimii 200 de ani e degeaba. Înseamnă că în fapt condamnarea e doar o excludere temporară din societate a unei persoane, sancţiune care însă atrage după sine încălcarea demnităţii şi cultivarea sentimentului de răzbunare socială. Când ne pedepsim copiii pentru că au greşit, nu înseamnă că nu mai vrem să-i vedem sau că îi renegăm, ci că vrem doar să îi educăm bine şi corect. Asta ar trebui să facă şi societatea cu aceşti nefericiţi care au greşit şi care plătesc cu libertatea pentru greşeala lor.
În plus, am ajuns ţara cea mai condamnată de CEDO pentru încălcarea drepturilor persoanelor private de libertate şi plătim (noi toţi), în fiecare an, sume importante pentru despăgubiri acestor persoane. De ce nu găsim soluţii când toate ţările găsesc?
Îmi amintesc că acum aproximativ doi ani a existat în Parlament o propunere de graţiere şi toată presa a spus că este un mijloc de scăpare a corupţilor, aşa că parlamentarii fără nicio analiză şi de frică (a cui?) au respins-o. În raport se arată că infracţiunile împotriva statului reprezintă 0,01% din totalul condamnaţilor din penitenciare, iar cele economice tot 0,01%. Cum am putut fi manipulaţi în halul acesta? Am văzut şi cereri individuale de graţiere respinse, drept care este absolut al preşedintelui, dar care prin modul de soluţionare arată neînţelegerea fenomenului. Ce rost are, domnule preşedinte, să ţinem în închisoare un om ca profesorul Mencinicopschi, un om de aproape 70 de ani, cu averea confiscată, şi care evident nu poate atinge scopul reeducării prin simplu fapt că este prea educat? Poate doar acela de a cheltui noi nişte bani în plus şi a aglomera aiurea penitenciarele şi aşa supraaglomerate!
Toate astea mă duc cu gândul la o resetare socială şi legislativă ce pare din ce în ce mai mult obligatorie. Politicienii vorbesc azi de modificarea Constituţiei, de schimbarea regimului din parlamentar în prezidenţial etc., dar nu sunt interesați de faptul că, la şcoală, copii se bat în loc să înveţe, că în spitale te îmbolnăveşti în loc să te faci bine și că Justiţia, chiar aşa neindependenta cum e, nu mai are niciun sens, fiind doar un instrument de luptă politică şi nimic mai mult.