Constantin Cumpănă este, fără îndoială, un nume cu rezonanţă în breasla jurnaliştilor constănţeni şi nu numai, el remarcîndu-se prin numeroasele materiale de excepţie publicate atît în „Evenimentul zilei“, „România liberă“, „Jurnalul de Constanţa“, „Independentul“, cît mai ales în săptămînalul constănţean „Contrast“ şi în cotidianul „Telegraf“, “publicaţiile sale de suflet“, după cum mărturiseşte. Numele său se leagă de investigarea unor subiecte spectaculoase, care i-au adus consacrarea ca ziarist de investigaţii: @ realizarea unui fotoreportaj la Dispensarul Clinic din Tichileşti - Tulcea, despre oamenii bolnavi de lepră, subiect pe care l-a abordat, ulterior, într-un film documentar, realizat de TV Neptun Constanţa - „Oameni pe care numai Iisus îi poate săruta“ - nominalizat pentru gala laureaţilor la festivalul „Mediafest“ din Costineşti, în anul 1996 @ contrabanda cu ţigări de la Vadu, judeţul Constanţa. Ulterior, pe aceeaşi temă, Constantin Cumpănă a realizat la TV Neptun, împreună cu Radu Mazăre, filmul documentar „Am muncit ca să te cresc“ - lucrare care a fost premiată de Asociaţia Profesioniştilor din Televiziunile din România (A.P.T.R.) cu premiul pentru „cel mai bun film de anchetă“ pe anul 1995 @ contrabanda cu ţigări din portul Constanţa; materialul a fost preluat integral şi publicat de „Evenimentul zilei“ @ cazul unuia dintre foştii prefecţi ai Constanţei, care se împroprietărise abuziv cu 10 ha de pămînt; la scurt timp după dezvăluiri, prefectul a fost schimbat @ multe alte anchete şi investigaţii privind fărădelegile (falsuri în acte publice, trafic de influenţă, furt, mită etc) unor oameni sau firme din Constanţa @ “În urma unei astfel de investigaţii, semnată de mine şi Radu Mazăre în cotidianul , am fost condamnaţi la cîte şapte luni de închisoare, cu executare, plata în solidar a 25 milioane lei şi interzicerea dreptului de a publica timp de un an după executarea sentinţei, pentru o pretinsă calomnie. Am dat în judecată statul român şi, după 8 ani şi 4 luni, am cîştigat procesul la Strasbourg“, mai dezvăluie ziaristul.

Cunoscutul publicist se află, acum, la prima sa lansare editorială, o carte-document absolut zguduitoare despre tragedia navei amiral a flotei maritime româneşti, “Independenţa“. Pe data de 15 noiembrie 1979, în apele Mării Marmara, la intrarea în strîmtoarea Bosfor, s-a petrecut cea mai mare catastrofă din istoria navigaţiei maritime româneşti, petrolierul de 150.000 tdw "Independenţa", construit de santierul naval Constanţa şi lansat la apă în ziua de 27 mai 1977, a fost colizionat de nava grecească "Evriali". În urma impactului, care a fost devastator, şi-au pierdut viaţa 42 de marinari români, iar nava a ars 29 de zile şi de nopţi. Dacă presa internaţională publica articole şi imagini apocaliptice, în presa românească, evenimentul a fost trecut sub tăcere. După 27 de ani, asupra cauzei producerii acestei cumplite tragedii încă mai planează semne de întrebare... În avanpremiera lansării editoriale, Constantin Cumpănă a acordat un amplu interviu, cea de a doua parte a materIalului urmînd să fie publicată în ediţia de mîine a cotidianului “Telegraf“.

Reporter: Cum şi cînd aţi decis să faceţi lumină în cazul tragediei marinarilor români de pe nava “Independenţa“?

Constantin Cumpănă: Cazul mi-a fost încredinţat la scurt timp după ce devenisem reporter la săptămînalul constănţean „Contrast“, precursorul „Telegraf“-ului de azi. Era în luna noiembrie a anului 1990. Trecuseră 11 ani de la cumplita tragedie şi văduvele celor dispăruţi în catastrofă nu-şi primiseră încă drepturile legale de despăgubiri materiale, deşi erau în posesia unei sentinţe definitive şi irevocabile. Bătuseră pe la toate uşile, se adresaseră tuturor autorităţilor, inclusiv Elenei Ceauşescu. Au fost refuzate, amînate, minţite, purtate pe drumuri, umilite… După atîta timp de la tragedie, trăiau acum o alta… Aşa am decis să preiau acest caz. Nu ca subiect senzaţional, nu cu vreun alt interes, ci pur şi simplu să încerc să le ajut, prin intermediul ziarului, să-şi dobîndească drepturile legale, ceea ce s-a şi întîmplat în anul 1993.

Rep.: Cît timp a durat procesul de documentare şi redactare a lucrării?

C. C.: Documentarea pentru acest caz s-a desfăşurat în două etape, cu mari întreruperi, cauzate de felul în care Viaţa ne poartă cum şi pe unde vrea ea şi nu cum şi pe unde vrem noi. Prima etapă a fost în anii 1990/ 1991, cînd am şi publicat un serial de opt episoade în săptămînalul „Contrast“. A doua etapă, cea mai importantă şi fructuoasă, a fost în anul 1999, după ce mi-a venit inspiraţia de a scrie o carte cu acest subiect. Efectiv, documentarea, scrierea, tehnoredactarea şi altele ce au ţinut strict de apariţia acestei lucrări au durat circa doi ani, din cei aproape 17 ani cîţi au trecut.

Rep.: Au existat presiuni, de orice natură, care s-au făcut asupra ziaristului Constantin Cumpănă, în toată această perioadă de obţinere a uriaşului volum de informaţii?

C. C.: Era în toamna lui ‘90 sau primăvara lui ‘91, nu mai ţin minte cu exactitate. Plecasem la Timişoara să-i iau un interviu lui Marian Munteanu - liderul studenţilor din Universitatea Bucureşti, devenit foarte cunoscut după evenimentele din 13 - 15 iunie, din Piaţa Univesităţii. În lipsa mea, soţia a primit un telefon de ameninţare. Apăruseră primele episoade din serialul despre „Independenţa“. O voce de bărbat, calmă, dar fermă, i-a spus: „Nu vă este bine să dormiţi pe perna voastră? Vedeţi că vapoarele trec şi prin sufragerie!“. Atît. La alte presiuni şi ameninţări nu am mai fost supus. A, dacă aţi spus „presiuni de orice natură“, atunci pot să recunosc că am fost supus „presiunilor“ venite din partea prietenilor şi cunoscuţilor de a finaliza această lucrare.

Rep: Care a fost cel mai dificil sau delicat moment cu care v-ati confruntat în timpul etapei de elaborare a cărţii?

C. C.: Am intrat în casele multora dintre cele 42 de familii afectate de groaznicul accident. Am vorbit cu văduvele, părinţii, copiii, rudele lor… Am ascultat pe fiecare cum îmi vorbea despre tragedia vieţii lor şi despre necazurile cumplite prin care au trecut ulterior. Le-am simţit sufletul răvăşit de amintirile copleşitoare, le-am înţeles durerea şi emoţia, le-am remarcat tremurul vocii şi al mîinilor cînd îmi arătau fotografiile, scrisorile, lucrurile celor dragi dispăruţi, le-am văzut lacrimile şi le-am auzit oftaturile, au reuşit să mă facă să-mi imaginez şi să înţeleg grozăvia catastrofei, felul cumplit, inimaginabil, în care au murit oamenii de pe „Independenţa“. Aşa m-am ataşat de acest caz. (va urma).