De când cu integrarea în UE și posibilitatea de a accesa fonduri europene, am fi zis că viața noastră a devenit mai ușoară. Cu toții credeam că vom trăi în condiții mai bune, demne de epoca actuală. Iar când auzeam de la mai-marii statului sintagme precum „absorbția fondurilor europene”, „proiecte europene” și altele asemenea, eram siguri că ceea ce se ascunde în spatele acestor cuvinte mari reprezintă soluția care ne va scoate din sărăcie. Se pare, însă, că fondurile europene nu ajung la toată lumea. Asta pentru că, atunci când un proiect este evaluat, se are în vedere și eficiența economică. Adică se iau în calcul costurile proiectului, în raport cu numărul de locuitori, pentru a se determina rentabilitatea. Așa se ajunge de multe ori la concluzia că satele cu puțini locuitori nu pot beneficia de apă, canalizare, străzi asfaltate, ca să nu mai discutăm de alte nevoi. Și, din păcate, nu sunt deloc puține localitățile constănțene care s-au confruntat cu asemenea probleme.

TEANCURI DE BANI PE PROIECTE, FĂRĂ REZULTAT Una dintre comunele constănțene care au depus proiecte pe care nu au putut să le implementeze din lipsă de bani este Aliman. Acolo, cei 1.600 de locuitori nu pot să beneficieze de canalizare, cu toate că proiectul în cauză fusese declarat eligibil. Însă, la fel ca în cazul altora, nici pentru Aliman nu s-au găsit bani. Cât despre alte surse de finanțare, acestea sunt limitate. „Nu prea putem să facem rost de fonduri pentru că suntem într-o comună destul de mică, iar comunele mici nu prea primesc bani din alte surse”, a spus primarul Gheorghe Topalu. Situația este izbitor de asemănătoare și în comuna Adamclisi, care este compusă din cinci sate mici și răsfirate, care însumează puțin peste 2.200 de locuitori. Administrația a încercat în nenumărate rânduri să le asigure locuitorilor din acele localități condiții minime de viață, dar nu s-a putut. Au fost pregătite, actualizate și depuse proiecte pentru asfaltare în satele Zorile și Adamclisi, pentru instalare rețea de alimentare cu apă în satele Abrud și Hațeg, precum și pentru asfaltare și canalizare în Adamclisi, Zorile și Urluia. S-au cheltuit o grămadă de bani, s-au depus munți de documente, numai pentru ca proiectele să fie respinse. „Lumea spune că nu facem proiecte. De fapt, am făcut și am depus mai multe proiecte, dar nu s-a întâmplat nimic. Ca să nu mai spunem câte sute de mii de lei am cheltuit numai ca să le actualizăm. În Zorile, de exemplu, sunt vreo 800 de locuitori, dar asta nu înseamnă că oamenii aceia nu au dreptul la condiții de viață decente”, a spus primarul Anton Burcea. Nici în comuna Independența lucrurile nu sunt roz. După mai multe eșecuri, Primăria a început să facă unele lucrări, cum ar fi construcția de podețe în fața bisericii din Movila Verde, din fonduri proprii. În același sat s-a încercat construcția unui canal de colectare a apelor pluviale, dar proiectul a fost respins din același motiv, că nu-și dovedește rentabilitatea. De asemenea, proiectul de transformare a localității Fântâna Mare în sat turistic a eșuat pentru că nu s-a putut asigura alimentarea cu apă în sistem centralizat a comunității. „Ni s-au respins proiectele pe considerentul ineficienței economice. Astfel de proiecte sunt sociale. Nu ar trebui să fie aprobate numai pe criterii economice. Sunt făcute pentru nevoile oamenilor şi nu îşi vor amortiza niciodată costurile”, a spus primarul comunei Independența, Cristea Gâscan. Din păcate, acest lucru pare și mai dureros dacă ne uităm în ograda altor țări europene, în care sate turistice, cu doar câțiva locuitori permanenți, au condiții mai bune decât multe orașe mari de la noi.

SE POATE, DAR NU PESTE TOT Totuși, sunt și comune mici și fericite, precum Dumbrăveni sau Nicolae Bălcescu, unde autoritățile fac modernizări din fonduri proprii, fără să mai aștepte din alte părți. Dar nici acolo nu vorbim despre asfaltări și canalizări, ci despre reabilitări de școli și cămine culturale. Iar fondurile sunt obținute, de cele mai multe ori, din autorizațiile emise constructorilor de eoliene sau din sponsorizări. Dar acolo unde nu se găsesc fonduri de nicăieri, ne întrebăm: ce se poate face? Este o soluție să lași satul să dispară, pur și simplu, de pe fața Pământului? Se pot găsi soluții mai rentabile din punct de vedere economic? Până vom afla răspunsurile, „cei puțini, care nu contează” vor suferi în continuare din cauza lipsurilor mai mari decât în antichitate.