Limbajul creează, uneori, limitări, ştirbeşte din încărcătura instinctivă a emoţiilor şi trăirilor, alteori voalează subtilităţi trasate semantic spre a comunica. Scopul nobil de a împărtăşi propria iluminare presupune însă şi o avidă căutare de legitimare a propriului scop în viaţă, prezentat în frînturi, aşa cum inspiraţia sau cheful îi ghidează pe cei care au ceva de spus. Înfrumuseţările sale alambicate ascund perfect fie incoerenţa şi lipsa adevărurilor profunde, fie marchează inexistenţa unicităţii emoţiei creatoare înainte de captarea în cuvinte, oral sau scris. Participanţii la creaţie nu fug de realitate, ci doar o exprimă în funcţie de propriile limitări. Realitatea instituţionalizată, cea a principalilor jucători ai contextului social, nu este decît un crîmpei din întreaga panoramă ce se supune atenţiei oculare individuale. Societatea română nu este de cele mai multe ori generoasă în a le recunoaşte meritele ce se cuvint unor minţi luminate. Valoarea a fost izgonită de pe piedestal, ca o amintire a unui regim oprimant.

Valoarea cuvintelor se măsoară în cît de mult se deschid ochii în surprinderea pe care o provoacă, în “scrîşnetul” neuronilor care încep să se dezmorţească şi să facă nenumărate conexiuni, în zumzetul produs de oamenii treziţi în joaca de a face, de a crea, de a construi lucruri noi, de a şi le asuma şi dovedi. Un moment de culegere şi reculegere, de prezentare şi creare de modele, de stabilire a unor contacte directe între personalităţi şi publicul larg, o tribună de la care să se suscite interes pentru schimbul de idei, pluralism şi diversitate; astfel se pot prezenta Conferinţele Microsoft. Coorganizator al acestui eveniment este un gigant corporatist, e drept, marcă mai puţin uzitată în simbolismul tăvălugului globalizării. O astfel de companie internaţională se promovează în chip de Mecena al schimbului de idei, iar conferinţele sale nu pot fi decît benefice chiar dacă diversitatea şi valoarea invocate sînt o transparentă încercare de validare a acelei căutări controlate în contexte familiare. La această căutare s-a alăturat Fundaţia a lll-a Europă cu sediul la Timişoara.

Conferinţele se ţin din decembrie 2003 în locaţii din întreaga ţară, timp de circa 40 de minute, de patru ori pe an. La Constanţa, Conferinţele Microsoft l-au avut ca invitat pe Andrei Codrescu, poet, romancier, eseist, scenarist, editorialist al postului public de radio din Statele Unite, redactor-şef al publicaţiei literare on-line “Exquisite Corpse”. S-a născut la Sibiu, dar destinul l-a purtat peste ocean, unde a emigrat alături de familie la vîrsta de 19 ani. Nicio schimbare nu este, poate, mai puternic resimţită ca obişnuirea la un nou context social, economic şi cultural, pe care o presupune emigrarea. Regăsirea propriei identităţi se desfăşoară în intimitate, noţiune care justifică ritmul şi viteza acestui fenomen. Cum însă libertăţile personale şi aşa încep a fi sacrificate de teama unui rău mai mare, scriitorul de origine română a făcut un exerciţiu de sinceritate public în urma căruia şi-a descoperit întreaga paletă a personalităţii sale. “Miracol şi Catastofă” este titlul dialogului online purtat de Andrei Codrescu şi Robert Lazu, teolog şi critic literar, volum care a inspirat şi conferinţa susţinută de scriitor.

Regăsiţi o atmosferă creativă aici?!

Scena literară românească îmi place, fiindcă se ocupă de mine cu atenţie, îmi parvin de la aceasta lucruri pe care nici eu nu le ştiu. Aşa că eu, personal, am mare satisfacţie să mă aflu printre oameni care îmi acordă atenţie. În general, scena politică română este în criză. Întotdeauna, cînd vin în România, este mare confuzie şi este greu de spus cine este împotriva cui. Este o atmosferă perfect balcanică de interese, care se ciocnesc. Pe mine mă interesează numai ca spectator, pentru că nu am niciun interes.

Cum îi găsiţi pe români la fiecare revenire în ţară?

Mie mi se pare că românii se plîng mai puţin de viaţa lor decît obişnuiau să o facă în urmă cu cîţiva ani. Cel puţin cei pe care îi cunosc eu. Se contruieşte mult, se contruieşte capitalismul repede în al patrulea cincinal de la Revoluţie. Oamenii arată frumos. Nu este o mare diferenţă între orăşenii din România şi cei din Europa sau America. Dacă aş sta mai mult aici, sigur, aş prinde mai multe drame personale, care m-ar mişca sau paraliza. Dar, precum cvasi-turist, am norocul să văd numai partea senină.

Într-un interviu pe care l-aţi acordat, vă refereaţi la România care îşi arată culorile. Cum vi se par aceste culori?

Mă refeream, atunci, la cenuşiul comunismului şi faptul că România este fizic mai colorată, fiindcă reclamele şi hainele oamenilor şi felul în care se poartă e mai liber şi mai colorat. Şi sigur, prin culori m-am referit metaforic şi la mentalitatea şi libertatea oamenilor. Mai e nevoie de timp pînă cînd cenuşiul din oamenii mai bătrîni să se destrame şi să fie schimbat în ceva mai psihedelic.

Cum s-au înfruptat românii din libertate?

A fost o sete mare, dar mulţi au băut oţet sau alte lichide dăunătoare. Tranziţia este foarte haotică şi chiar în acest moment, la 17 ani de la Revoluţie, oamenii se mai şantajează cu dosare, pentru motive care mi se par mie obscure, dar care au de-a face cu setea de putere şi nu cu setea de libertate.

De fiecare dată cînd reveniţi în ţară, vă frapează rapiditatea schimbărilor?

Mă frapează diferenţele. De această dată, această perioadă în care eu mă aflu aici mi se pare şi una de criză, dar şi de linişte. Este criză printre oamenii care ocupă funcţii prin diverse instituţii şi cam linişte sau oboseală, apatie pentru restul populaţiei.

O astfel de perioadă de criză nu s-ar putea traduce într-un avantaj pentru formări personale faţă de un climat

socio-politic stabil?

S-ar putea. S-ar putea însă să se specializeze rechinii, să le crească dinţi mai mari, să vină la putere bestii mai fioroase. Pot exista multe turnuri cînd au loc bătălii în lumea subacvatică.

De ce aţi ales Constanţa pentru lansarea ultimei dvs. cărţi?

Am fost foarte bine primit. Îmi place foarte mult oraşul. Îmi plac aerul şi vîntul. Şi oamenii mi se par mai deschişi, aici, la mare.