Criza politică în care România pare să fi intrat odată cu demiterea prin moțiune de cenzură a Guvernului Dăncilă este consecința directă a sintagmei „președintelui jucător”. Exercitarea timp 15 ani, cu rea-credință, a funcției prezidențiale, perioadă în care Traian Băsescu și urmașul său politic, Klaus Iohannis, au forțat limitele constituționale, uneori chiar călcând legea fundamentală în picioare, renunțarea la haina de „președinte mediator”, așa cum a stabilit Constituția României că trebuie să fie, au generat situația limită pe care societatea românească o trăiește astăzi, manifestată prin incapacitatea lui Ludovic Orban de a alcătui o majoritate care să îi susțină un nou guvern. Astfel, România va avea un guvern interimar, cu atribuții restrânse, situație care va duce la deprecierea, în scurt timp, a mediului economic și a evoluției indicatorilor macro economici.

Având în vedere faptul că această situație limită este una la care s-a ajuns chiar în campania electorală a primului tur pentru ocuparea funcției prezidențiale, poate nu ar fi rău să ne uităm spre viitorul profil de președinte pe care ni-l dorim pentru următorii cinci ani la Palatul Cotroceni.

Cei aproape 15 ani de radicalizare a electoratului pe baza unor simple principii enunțate grosier, de tipul „ești ori cu, ori împotriva PSD”, ori „ești sau cu, sau împotriva președintelui”, au generat un dezastru din punct de vedere politic și executiv, cu repercusiuni asupra reprezentării externe a României, asupra susținerii intereselor ei externe, în general și în cadrul UE, pentru că acest gen de politică antagonică a fost cultivată și încurajată de grupurile politice externe care doresc ca România să fie un afiliat necondiționat, supus și controlabil,fără a ține cont de interesele societății românești.

În acest context, înainte de a ne exprima votul, fiecare dintre noi ar trebui să se gândească atent la consecințe. Avem nevoie de un „președinte jucător, cum se vrea Klaus Werner Iohannis? Un președinte care împarte românii în buni și răi, în ai mei și ai dușmanilor, care încearcă să aplice cât mai bine principiul „Divide et Impera” și să exploateze în folosul propriu orice conjunctură? Același profil de viitor președinte ni-l propune și Dan Ilie Barna. Ori avem nevoie de tipul de președinte, cum este cel propus de Viorica Dăncilă și PSD? Un tip de președinte ce la prima vedere pare unul nou, dar este la fel de perimat ca și primul. Este genul de funcție prezidențială exercitată și de Ion Iliescu la vremea lui. Cu discursuri de tipul „să fie bine, ca să nu fie rău”, cu un discurs direcționat spre categorii sociale aflate de multe ori sub posibilitățile de trai ale societății și ale cărui acțiuni sunt grefate de o politică socială calificată de cele mai multe ori ca fiind „pomană” menită să „cumpere” fidelitatea unor categorii socio-politice, chiar talibanizarea lor. Acest tip de exercitare a atribuțiilor are unele avantaje evidente, dar este la fel de destructiv ca și „președintele - jucător”. În fapt, conflictele se mută din public în spatele ușilor închise sau nu mai au loc între putere și opoziție, ci chiar în interiorul partidului politic dominant, așa cum s-a întâmplat între Ion Iliescu și Adrian Năstase, în perioada în care Năstase a fost premier.

Un al treilea tip de exercitare a mandatului prezidențial, cu bună-credință și cu respectarea atribuțiilor președintelui în litera și spiritul Constituției României este cel propus de candidatul independent Mircea Diaconu. Este o propunere interesantă de prezidențiabil - un personaj care are experiență politică, inclusiv la nivel european și care, în același timp este suficient de independent ca să pună în practică ceea ce promite. Trecutul profesional al candidatului Mircea Diaconu, dar și trecutul său politic par să susțină afirmațiile despre exercitarea funcției prezidențiale cu bună credință și echidistanță. Este singurul candidat la actualul scrutin care ne spune că fundamentul statului român, respectiv Constituția României, este bun și ne promite că prerogativele constituționale prezidențiale vor fi exercitate cu bună credință, fără a promova interese politice de grup, de castă ori ale unui partid politic, fix în limitele constituționale. Astfel, dincolo de schisma societății românești, dincolo de dihonia dintre diversele categorii socio-profesionale, dincolo de bătaia generalizată de pe scena politică, Mircea Diaconu vine și ne spune că avem nevoie de președintele-mediator, de președintele capabil să îi pună la masă pe toți cei interesați, de președintele capabil să aducă consensul și mai ales de președintele care nu vrea „guvernul meu”! Cu siguranță. Dacă intră în turul doi, Mircea Diaconu va fi contracandidatul care va întrerupe hegemonia la Cotroceni a președintelui jucător și va avea un mandat dedicat reconstrucției societății românești.