Importanţa pe care am acordat-o cinematografiei româneşti în cei 17 ani de profunde schimbări înregistrate în toate domeniile nu a fost pe măsura talentului şi recunoaşterii sale internaţionale. Cu premii importante la marile festivaluri şi chiar şi încasări surprizătoare la nivel internaţional, cea de-a şaptea artă supravieţuieşte cu greu în România. Sprijinită financiar numai de Centrul Naţional al Cinematografiei, industria cinematografică, băgată la categoria de prestări de servicii în sistemul economic autohton, nu reuşeşte să iasă din corzile falimentului. Cu cîteva mii de spectatori nu se pot scoate miliardele cheltuite şi apoi alte miliarde profit, bani care să revină în circuit prin finanţarea unor noi proiecte. Această toamnă a fost însă extrem de bogată în premiere româneşti. Trei filme apreciate în festivaluri de film atît organizate în România, cît şi în străinătate, distinse cu premii, nu au reuşit în cîteva săptămîni bune de la lansare să atragă în sălile de cinema nici măcar cîteva mii de spectatori. "A fost nu a fost" în regia lui Corneliu Porumboiu, "Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii" semnat de Cătălin Mitulescu şi "Hîrtia va fi albastră" realizat de Radu Muntean sînt filme ce revin cu o privire detaşată, uneori nostalgică asupra unui trecut ale cărui fantome bîntuie societatea civilă, ecranizări ale unor poveşti cu oameni obişnuiţi şi trăirile lor în faţa destinului implacabil, adevărate omagii aduse celor oprimaţi, care au îndurat restricţiile şi autocenzura, refuzînd concesii şi evadări facile.

Trecutul este un teren fertil pentru ficţiune, iar personajele acestor lung-metraje scot din derizoriu un subiect atît de provocator precum Revoluţia. Există de altfel o relaţie strînsă între film şi revoluţie: cea de-a şaptea artă a consemnat poate cele mai importante schimbări în format şi conţinut, estetică şi stil odată cu progresele tehnicii. Tinerii regizori aduc în cinematografie conceptul freudian al oprimatului, care redeprinde gesturi, obiceiuri şi trebuie să se debaraseze de mentalităţi şi valori care nu mai fac faţă unei noi vieţi, într-un nou regim de viaţă. Schimbarea provocatã de Revoluţia din 1989 ne-a pus în faţa sfîrşitului lumii pe toţi cei care am trecut prin ambele variante de orînduiri sociale. "Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii" este titlul fabulos, ales de Cãtãlin Mitulescu pentru debutul sãu în lung-metraj. Întreaga acţiune este redatã prin ochii unui copil de 7 ani, a cãrui inocenţã se simte fie în simpla schimbare a registrului de culori, ce fac diferenţa între ceea ce a fost şi prezent, fie prin schimbarea anotimpurilor ca metaforã pentru aceeaşi comparaţie. Scenariul se bazeazã pe propria experienţã a regizorului, care avea 17 ani la Revoluţie, vîrsta personajului principal al filmului sãu, Eva.

Cariera regizorului Cătălin Mitulescu a fost încununată cu o recunoaştere specială, fiind decorat de preşedintele Traian Băsescu, cu Ordinul naţional pentru Merit în grad de Cavaler, "în semn de apreciere deosebită pentru activitatea regizorală şi contribuţia remarcabilă la promovarea cinematografiei româneşti atît în ţară, cît şi în străinătate".

Rep.: Am perceput filmul tău ca pe o alegorie a pierderii inocenţei. La 17 ani de la Revoluţie şi societatea română începe să-şi găsească făgaşul maturizării...

C.M.: Sigur. În principal, este povestea lui Lalalilu şi a surorii sale, Eva. Ea are 17 ani, este clasa a Xl-a, el este în clasa l. Şi se confruntă fiecare în parte cu restricţiile unei epoci muribunde, acţiunea petrecîndu-se chiar în ultimul an înainte de Revoluţie. Ea este la vîrsta primelor iubiri care îi bulversează viaţa atît de mult încît face şi o tentativă de a fugi din ţară, dar se răzgîndeşte şi revine la primul său iubit. Desigur, este vorba despre o maturizare a ambelor personaje; Lalalilu este curios să înţeleagă ce se întîmplă cu sora lui. Vine şi Revoluţia, iar în secvenţa de final, într-adevăr, Lalalilu este schimbat. Toate personajele trec printr-o experienţă importantă. Apoi, despre ceea ce s-a întîmplat în ultimii 17 ani, nu ştiu dacă este vorba despre o maturizare sau nu. Cred că încă trăim o copilărie, pentru că pentru mulţi dintre noi Revoluţia a fost simţită ca şi cum ne-am fi născut din nou. Trebuie să ne gîndim prea mult pentru a înţelege cu adevărat ceea ce ni s-a întîmplat în comunism şi ne-am trezit ca şi cum ne-am fi născut din nou. Şi am făcut de toate în ultimii 17 ani. Este o copilărie grozavă, nu ştiu cîtă democraţie. Ne-am pierdut într-un fel, dar acum cred că începem să ne regăsim şi, de ce nu, şi cu ajutorul unui film. Trebuie să încercăm să înţelegem ce s-a întîmplat cu noi în aceşti 17 ani. Şi dacă ne regăsim măcar puţin pe noi înşine şi ne gîndim la noi, ne liniştim, sînt convins că vom merge mai departe mai stăpîni pe propriile forţe.

Rep.: Ştiu că ai avut un schimb de replici dur cu o serie de critici de film. Cum vezi tu soarta criticii de film în România, mai ales că nu mai există o publicaţie de gen? Mai este necesară să educe gustul cinefililor, să ofere repere pasionaţilor de film?

C.M.: Eu cred că aşa cum cinematografia noastră a crescut, prin regizorii tineri, prin noile subiecte abordate, prin noile modalităţi tehnice de filmare şi critica are ocazia să crească, să îşi cîştige un rol mai important în publicaţii. Eu cred că o critică adevărată îţi ajută filmul, chiar dacă critică. Te ajută ca filmul să ajungă mai bine la spectator. Prin întrebările adresate, prin anumite critici, care de fapt ajută filmul să fie perceput mai bine. Şi ceea ce este mai important poate să creeze o anumită fidelitate a spectatorilor pentru filmul românesc, pentru că aceasta este provocarea acum: să formăm un public pentru filmul românesc. Este esenţial ca spectatorii să vină şi să cumpere bilete pentru filmul românesc şi cu cît va fi mai numeros, cu atît cinematografia autohtonă va fi mai puternică. Ca regizor, cel mai mult mă interesează dialogul cu spectatorii mediat de critici sau de altcineva. Pe piaţa din România, cinematografia naţională trebuie să supravieţuiască. Dacă noi, ca regizori, producători, sîntem undeva suspendaţi, susţinuţi artificial de vreo instituţie sau depindem de încasările din Franţa, aceasta nu este o situaţie prea sănătoasă. Facem film dacă vine vreun producător străin, care trăieşte cu speranţa că va putea duce filmul la Cannes, unde va avea succes şi aşa mai departe. Critica poate să joace un rol important. Nemulţumirea mea legată de critică s-a referit la nivelul abordării filmului. Dacă eu muncesc să articulez filmul şi încerc să transmit ceva prin intermediul său, mă aştept ca şi critica, indiferent dacă este negativă sau pozitivă, măcar să resimtă importanţa acestuia, să existe un nivel al abordării pe care l-am întîlnit la Cannes, în Franţa. Şi nu cer, poate, decît mai multă seriozitate. Fiecare film are viaţa sa, care trezeşte diferite trăiri spectatorilor.