Baritonul Dan Iordăchescu, artist emerit al României, a susţinut, duminică seară, la Muzeul de Artă, un concert de arii. Prin acest eveniment, maestrul a marcat împlinirea a 50 de ani de la primirea premiilor “W.A. Mozart”, “R. Schumann”, “M.P. Mussorgski” şi “G. Enescu”. Într-un interviu acordat cotidianului “Telegraf”, Dan Iordăchescu a vorbit despre cariera sa, dar le-a dat şi sfaturi artiştilor care se află la început de drum într-o carieră în domeniu.

De ce aţi ales Constanţa pentru sărbătorirea celor 50 de ani de la primirea celor mai importante premii din cariera dvs.?

La insistenţele şi doleanţele lui Bogdan Ocheşel, care îmi este student şi prieten, am convenit să creăm o premisă a concertului de la Bucureşti, care are acelaşi scop şi care va fi organizat pe 18 octombrie. Pentru mine, Constanţa reprezintă foarte mult. Acest oraş a rămas în sufletul meu ca un loc minunat, de care mă leagă speranţe, care, odată cu trecerea timpului, devin memorii.

Vă mai aduceţi aminte de momentele în care aţi primit cele patru premii?

Acele patru premii pe are le sărbătorim, în premieră, aici, la Constanţa, după aceea la Bucureşti, Iaşi şi Cluj, sînt unice în Europa şi în lume. Premiul Jubiliar “W.A. Mozart”, pe care l-am cîştigat în 1956, la Salzburg, a fost obţinut într-o competiţie extraordinară. Au participat, atunci, 174 de concurenţi din întreaga lume, iar eu eram un tînăr la 26 de ani, care venea de pe băncile Conservatorului. Performanţa mea a fost cu mult mai lăudabilă cu cît am cîştigat în faţa unor artişti de renume ai vremii. Datorită acestui premiu am fost angajat imediat, fără audiţii, la Teatrul CCS.

Datorită vocii şi talentului dvs., aţi călătorit în întreaga lume. Cum este să vezi, în 50 de ani de carieră, lumea de la un capăt la altul?

Am mers şi la răsăritul lumii, acolo unde este ultimul paradis terestru, Indonezia şi am traversat şi meridianele, unde am cîntat pentru indieni, într-o cetate incaşă din secolul al V-lea. Am cîntat şi pe Cercul Polar, dar şi la Madrid, Senegal şi Rio de Janeiro. Este fabulos. Am cîntat la Scalla, alături de Pavarotti, dar şi la Bali, pentru spectatori înlăcrimaţi de bucuria muzicii.

Care este publicul de astăzi al muzicii lirice româneşti?

Foarte puţin tineret. Din păcate, nu se face ceva pentru a i se da tineretului mai mult, pe plan spiritual. Dacă i se dau manele, tînărul se obişnuieşte cu această muzică şi opera i se pare depăşită. Opera nu va muri, în niciun caz. Pentru ca ea să moară, trebuie să moară din nou marii compozitori, Mozart, Verdi, Puccini, Enescu. Ei nu vor muri, pentru că datorită operelor lor, vor trăi o veşnicie. În întreaga lume există o perioadă de stagnare. Pavarotti se apropie de finalul carierei, Domingo la fel, iar Carreras nu mai cîntă de mult. La noi, promovarea muzicii lirice ţine de pedagogie. Eu i-am avut profesori de Constantin Stroescu, Petre Ştefănescu Goangă. Nu mai sînt pedagogi pe măsură.

De ce are nevoie un tînăr pentru a avea o carieră plină de succese, ca a dvs.?

A cînta nu este la fel cu a deschide gura şi a emite sunete. Sunetul trebuie îmbrăcat în sufletul şi cultura intelectuală a interpretului. În primul rînd, trebuie să aibă talent, pentru că fără asta nu se poate. Vocea este harul lui Dumnezeu, dar cînd îl oferă, nu îţi dă şi responsabilitatea. Tu, ca artist, ţi-l asumi. Muncă, chin îngrozitor, sacrificii, renunţări şi aşa, prin responsabilitate, harul devine vocaţie, iar vocaţia devine misiune.

De-a lungul carierei artistice, aţi dat viaţă unor numeroase personaje. Aveţi un rol preferat?

Rolul don Giovanni îmi este drag încă din tinereţe. “Don Giovanni” este opera cea mai importantă a liricii universale. De la început şi pînă la final, opera este o continuă fierbere a pasiunii şi a intelectului.