Distinsă cu numeroase premii naţionale şi internaţionale de interpretare a muzicii vocal-simfonice şi camerale, soprana Georgeta Stoleriu, una dintre marile cîntăreţe din ultimele decenii, se află, în aceste zile la Constanţa, la invitaţia Universităţii Populare, care organizează un curs de măiestrie interpretativă Canto. Personalitate complexă, pedagog eminent şi artist remarcabil de talie internaţională, Georgeta Stoleriu a acordat cotidianului “Telegraf“ un interviu în care a vorbit despre cariera sa artistică de excepţie, despre factorii care ar trebui să contribuie la educaţia muzicală a publicului, despre cele mai mari succese ale sale.

Cu ce ocazie reveniţi la Constanţa?

Cu o ocazie specială şi frumoasă, un “Master Class“ pe care îl ţin cu cursanţi din Constanţa şi, totodată, un recital pe care îl voi susţine, sîmbătă, de la ora 16.00, la Muzeul de Artă, împreună cu colega mea, Verona Maier. “Master Class“-ul constă în consultaţii pe care le dau acestor tineri şi prin care încerc să răspund întrebărilor şi să şlefuim împreună o parte din repertoriul pe care îl au. Mă aflu la prima întîlnire de acest gen cu constănţenii.

Vă mai amintiţi cum a fost prima întîlnire cu scena?

Prima întîlnire cu scena a fost pe cînd aveam vreo cinci ani şi participam la serbările unui club de copii, eu cîntam tot vocal. Şi atunci, într-unul din aceste concerte de Crăciun, am fost ascultată de un domn, care s-a interesat şi mi-a căutat părinţii, sfătuindu-i să mă dirijeze către un instrument, dacă se poate către pian. Acest domn este, în prezent, un mare muzicolog, Viorel Cosma. Aşa se întîmplă că am ajuns să studiez pianul şi am uitat de canto pînă la vîrsta de 19 ani. Am absolvit, aşadar, liceul, la pian, timp în care am tot apărut pe scenă, ca pianistă, dar de la 19 ani, am trecut pe canto, am făcut Conservatorul “Ciprian Porumbescu“ din Bucureşti la secţia Canto, cu doamna Iolanda Mărculescu. Practic, în afara Conservatorului, pentru prima oară am cîntat cînd eram în anul IV, pe 30 octombrie 1961.

Care sînt sacrificiile pe care le face sau ar trebui să le facă un interpret care doreşte o carieră de succes în domeniu?

Depinde de la caz la caz, oricum, indiferent de natura lui, trebuie ştiut că profesia nu este deloc uşoară şi că, dacă nu există înţelegere din partea celor apropiaţi, interpretului îi este foarte greu să poată răzbate de unul singur. Sacrificiile se referă, în primul rînd, la o viaţă ordonată, lipsită de excese în orice direcţie, la folosirea, uneori, a întregului timp pentru profesie, în detrimentul distracţiei de orice fel, la a-şi stăpîni, estompa şi poate, chiar, elimina orgoliile, invidiile, geloziile.

Cum vedeţi evoluţia publicului de muzică clasică în timp, cum era în urmă cu 40 de ani şi cum este acum, spectatorul din sala de concerte?

Este o întrebare luminoasă, dar răspunsul nu poate fi la fel de luminos. În mod cert, apetitul pentru muzica clasică, cel puţin în rîndul tinerilor, a scăzut, în timp. Eu am speranţa că el nu va dispărea total şi ceea ce mă îmbărbătează este faptul că întotdeauna stilul clasic a fost unul de elită, care a pretins un public format, educat. Şi atunci, sigur că niciodată nu o să putem avea spectatori de săli polivalente sau stadioane, aşa cum se întîmplă în alte genuri.

Puteţi face o comparaţie între publicul român şi cel din străinătate?

Pot spune că publicul, în străinătate, este mai bine cultivat, în cele mai multe locuri, dar şi acolo, cei care abordează alte genuri se bucură de public mai larg decît clasicienii.

Şi cui credeţi că i-ar reveni această responsabilitate în privinţa educaţiei muzicale a tinerilor şi nu numai?

Multor factori, începînd cu şcoala, de la cele mai mici clase, unde muzica ar trebui să se facă aşa cum s-a făcut cîndva, în liceu, mai ales, poate în familie, un anumit fel de interes dezvoltat pentru un instrumentat, studiat nu neapărat pentru a ajunge la performanţă, ci pentru a-ţi forma un gust şi o cultură muzicală, pentru a te forma ca spectator educat. Poate prin concerte, cu un anumit programatism, concerte educative - deşi sună puţin abuziv şi antipatic, dar nu strică, totuşi, ca un concert să aibă o scurtă prezentare în care publicul să fie avizat de ceea ce i se va întîmpla, acolo, în sală.

Care au fost spectacolele care v-au marcat cariera artistică?

Eu sînt interpretă de vocal-simfonic şi de cameră, adică de genul concertistic, aşadar, eu am evoluat pe scene de filarmonică, atît în Bucureşti, cît şi în ţară, şi în Constanţa, de foarte multe ori, precum şi în străinătate. Au fost anumite partituri care m-au marcat şi pot spune că au constituit vîrfuri în cariera mea. Acestea se referă, în primul rînd, la Johann Sebastian Bach, care este şi compozitorul meu preferat şi acela în ale cărui partituri am fost foarte des solicitată.

Care consideraţi că este cel mai mare succes al dvs. de pînă acum?

Dacă vă referiţi la succesul propriu-zis în sensul de entuziasm extraordinar într-o sală de concert, o să îmi amintesc un concert din 1975, din Spania, la Santiago de Compostela, în care, în marea catedrală de pelerinaj, au fost 14.000 de oameni. Dar nu ştiu dacă îl pot considera un vîrf de satisfacţie. Cred că cea mai mare satisfacţie, ca interpret, este în momentul în care, pentru foarte scurt timp, este vorba de o clipă, poate, şi asta nu foarte des, simţi că ai atins cu un deget marea spiritualitate.

Pe ce scenă a lumii v-a plăcut cel mai mult să evoluaţi?

Spaţiul germanic îmi place cel mai mult pentru stilul comportamental al oamenilor de acolo. Este un climat în care muzica clasică se simte ca la ea acasă, numai dacă stăm să ne gîndim cîţi mari compozitori au plecat de acolo, s-au născut, s-au dezvoltat şi au “explodat“ acolo.

Ce înseamnă Constanţa pentru dvs.?

Un loc în care întotdeauna m-am simţit bine, mă refer la momentele în care am cîntat aici, am evoluat de foarte multe ori cu domnul Paul Staicu pe scena filarmonicii de aici, cu Aurelian Octav Popa, cu Radu Ciorei, cu alţi dirijori care erau invitaţi. Am făcut chiar cîteva cunoştinţe plăcute din rîndul publicului constănţean, care ştie să primească şi să recompenseze evoluţia unui artist. Am petrecut şi cîteva întîmplări nostime - şi spun asta pentru că noi, românii, avem haz. Era înainte de '89, cînd se întîmpla să vin la hotel, după concert şi să urc cu opaiţul pînă la cameră, unde erau interdicţiile de lumină. Plăcut... (rîde). Întotdeauna m-am simţit bine. În ceea ce priveşte marea, eu prefer... muntele, dar am avut parte de mare ani de-a rîndul, pentru că eram invitată la festivalurile de muzică uşoară de la Mamaia, şi tot trebuia să petrec o săptămînă pe malul mării.