Documentarele rămîn, uneori, singura formă de a spune adevărul aşa cum se prezintă el. Este, poate, cel mai spectaculos mod de a influenţa societatea, prezentînd, însă, sine ira et odio, argumentat şi uneori cu detaşare şi simţ al umorului, realităţi dintre cele de care autorităţile de orice fel se feresc. Ileana Stănculescu este o tînără regizoare ale cărei filme documentare nu au trecut neobservate în cadrul festivalurilor de film internaţionale. Sînt filme inspirate din realitatea românească, chiar dacă aceasta a părăsit cu intermitenţe ţara pentru a-şi definitiva studiile. De numele său se leagă documentarele “La masa Domnului” - realizat în 2002, “Podul peste Tisa”, în 2004, “Satul Şosetelor”, în 2005. A căpătat experienţă ca asistent producător la Paris cu documentarul “WORLD JAZZ”, în cadrul companiei Braquage, care nu s-a ferit să se implice şi în producţii experimentale. Din păcate, numele său este mult mai familiar cinefililor din străinătate decît celor din România, pentru că documentarul este pe nedrept lăsat la o parte de directorii de programe ai posturilor de televiziune şi ce să mai vorbim despre reţelele de distribuţie cinematografică. La fel de nedreaptă este şi lipsa de interes din partea publicului, căruia probabil că îi sînt încă prea vii în amintire documentarele propagandistice ce abundau în schema de programe a unicului post de televiziune înainte de schimbarea de regim din anul 1989.

Ileana Stănculescu a studiat filmul în Germania, la Institutul de Film Konrad Wolf, din Potsdam-Babelsberg. Poate că tocmai apropierea celebrelor studiouri Babelsberg dă aripi tinerilor cineaşti, iar în acest caz, profesorii germani se pot mîndri cu performanţa Ilenei Stănculescu, care, în anul 2004, a obţinut Premiul de Debut în cadrul Festivalului de Film Documentar de la Amsterdam, cea mai importantă manifestaţie de gen din lume, pentru filmul său de diplomă “Podul peste Tisa”. Influenţa germană este puternică în caracterul său după ce a absolvit Şcoala germană la Bucureşti şi după Revoluţie şi-a terminat studiile cu bacalaureatul german. Filmul nu a fost, însă, prima sa opţiune. “Am absolvit Dreptul şi abia apoi m-am orientat spre film. Mi-am făcut studiile în Franţa şi Germania. Studenţia a fost frumoasă, am închegat foarte multe prietenii. De altfel, din această perioadă s-a format şi echipa alături de care realizez filmele. Am fost colegă cu Klaudia Begic, care mi-a devenit producătoare şi cameramanul Nikola Wyrwic”, a declarat Ileana Stănculescu. Şi cel mai nou film al său, “Satul Şosetelor”, are legătură cu perioada petrecută în Germania de unde a şi obţinut fondurile necesare producţiei. “Este portretul unui mic sat din Ardeal în care trăiesc împreună români, saşi şi nemţi. Nemţii s-au mutat acolo ca să scape de stresul din Germania, dar nu au putut să stea liniştiţi nici în România şi au început să se ocupe de tot felul de proiecte în sat, la care lucrează împreună cu românii. De exemplu, deschiderea unui mic magazin pentru turişti sau a unui dispensar. Felul în care trăiesc şi colaborează m-a interesat foarte mult. Au mentalităţi diferite, dar într-un fel reuşesc să se înţeleagă”, a continuat tînăra regizoare. Filmul a fost realizat cu ajutorul Fundaţiei Robert Bosch, care a acordat fonduri de pînă la 70.000 de euro. De altfel, documentarul a avut o prezentare specială în cadrul Festivalului de Film Go-East de la Wiesbaden.

Şederea în străinătate nu v-a ajutat să identificaţi caracteristici care sînt specifice românilor?

Da. Abia cînd te afli în străinătate îţi dai seama cum este ţara ta, cum sînt oamenii din ţara ta. Ce mentalitate au, ce defecte şi calităţi au. De-abia atunci îţi dai seama şi de caracteristicile oamenilor. România se schimba foarte mult în absenţa mea şi de fiecare dată cînd reveneam în vacanţe vedeam lucrurile altfel. Acum este cu totul atlfel decît ţara copilăriei. De fiecare dată trebuie să mă reobişnuiesc în propria ţară, ceea ce mi se pare foarte ciudat. Cu ajutorului filmului am reuşit să văd foarte multe lucruri în propria ţară pe care nu le ştiam şi le-am captat cu ajutorul camerei.

Nu aţi întîmpinat niciodată opoziţia celor deja apreciaţi şi respectabili din ţară pentru că veniţi cu o viziune nouă?

Nu. Eu sînt aproape o necunoscută în ţară. Depinde apoi şi de fiecare în parte. E drept, sînt multe diferenţe de mentalitate între România şi Germania. Acolo oamenii nu se simt ameninţaţi de nou. În străinătate există, însă, loc pentru vocaţie şi lucruri făcute din plăcere fără să fie umbrite de grijile pecuniare.

În Vest, este drept, oamenii sînt plătiţi foarte bine pentru ceea ce fac, dar apoi pentru pasiunile şi hobbiurile lor nu pregetă niciun efort şi nu mai ţin cont de bani. Sînt mulţi, de exemplu, care montează şi mixează film pe gratis, pentru că este pasiunea lor fără de care existenţa lor ar fi mult mai prozaică şi tristă.