Andrei Codrescu, scriitor româno-american, una dintre cele mai importante figuri ale spaţiului cultural american, va fi prezent la Constanţa, în cadrul programului Comunitate şi diversitate.Conferinţele Microsoft iniţiat de Fundaţia A Treia Europă şi revista Orizont, şi finanţat de compania Microsoft South-East Europe. Conferinţa lui Andrei Codrescu se intitulează Miracol şi catastrofă şi va dezbate problema identităţii imigrantului. Evenimentul, organizat împreună cu Uniunea Scriitorilor din România, va avea loc duminică 17 septembrie, la ora 10, în amfiteatrul 102 din Campusul Universităţii Ovidius.

Privindu-vă din România, un cititor vă vede, acolo în America, înconjurat de un fel de aură de vedetă culturală. Călătoriţi mult, conferenţiaţi, faceţi filme, aveţi rubrică la radio. Iar asta reconfortează cititorul român, el suferă de complexul culturii mici, şi-şi spune: Iată, unul plecat de aici a reuşit în lumea mare! Pe de altă parte, ştiu că vă sînt dragi comunităţile retrase, izolate, micile provincii autoguvernate conform unor principii ce par, văzute din afară, utopice. Venind în România, ce încurajare puteţi oferi cititorului / scriitorului suferind de complexul provinciei?

Am reuşit să rămîn provincial, ăsta-i singurul meu succes. La New York, în anii 60, am locuit într-un cartier boem, Greenwich Village, unde se cunoştea toată lumea cu toată lumea şi eram recunoscut şi salutat în prăvălii şi în cele două restaurante ieftine unde mîncam des. În San Francisco, Baltimore şi New Orleans am găsit acelaşi fel de zone unde nu aveam nevoie de maşină. Am rămas, pînă azi, un pieton. Zbor peste tot, dar nu şofez. Cel mai greu mi-a fost la ţară, în California, unde m-am retras într-o utopie edenică fără prăvălii. Făceam autostopul de-acolo şi, într-o zi, nu m-am mai întors. Eram prea tînăr pentru aşa o provincialitate extremă. În 1976, la Paris, l-am întrebat pe Emil Cioran dacă a fost vreodată prin America. A fost şocat. „Nu, d-le, eu sînt provincial”. Provincia lui era St. Germain des Prés, iar zona lui de acţiune număra numai trei sau patru străzi unde găsea tot ce-i trebuia: cărţi, mîncare, femei, promenadă. Lumea îl vizita pe el. Comunitatea mea ideală ar fi Sibiul în anul 1960, la vîrsta de 14 ani (vîrsta mea, nu a Sibiului). Sfatul meu pentru scriitor e să-şi recreeze locul unde s-a simţit fericit şi inspirat.

Ca să rămîn pe direcţia primei întrebări şi să accentuez motto-ul Conferinţelor Microsoft la care luaţi parte: comunitate şi diversitate. Ce fel de comunitate şi cîtă diversitate regăsiţi, revenind aproape an de an, în România?

Cînd am plecat din România în 1965, totul era cenuşiu, nu existau culori. Mama a fost fotograf şi totul se făcea în alb şi negru. Ea adăuga un pic de culoare cu mîna cînd retuşa fotografiile. Singurele culori permise erau cele pe care le adăuga ea şi, din cauza asta, era suspectată de stăpînire. Pe vremurile alea oamenii-şi ascundeau culorile, icoanele, zîmbetele, etnia, gîndurile, pasiunile. În 1989, cînd m-am întors în România, a curs sînge ca să fie eliberate culorile. Primele culori eliberate au fost cele din reclame. Presa a rămas în alb şi negru mulţi ani. În anii 90, mulţi oameni şi-au descoperit propriile culori şi le-au scos din cufere şi dulapuri. România e ţară multi-etnică, dar pînă prin secolul 21 ăsta era încă un subiect ruşinos. Bucureştiul şi oraşele mari, Sibiul în primul rind, s-au colorat puternic şi au devenit mult mai interesante şi mai savuroase (mă gîndesc la mulţimea de restaurante noi). România devine mai diversă şi mai frumoasă pe măsură ce-şi lasă culorile să se exprime. Din păcate, există o turmă fost-cenuşie care vrea să impună verde pe fond gri. Nu are şanse mari.

După momentul emigrării, Miracol şi catastrofă e prima carte pe care o scrieţi în româneşte. Într-un interviu mai vechi spuneaţi că vorbiţi româneşte „ca un geam spart”. Povestiţi-ne cîte ceva despre această întoarcere la limba română.

Limba română îmi stă ascunsă în creier în forma în care am vorbit-o şi scris-o în 1965. Ani de zile, în America, n-am vorbit româneşte decît cu mama, un kuhe-romanische sibian. Cînd am revenit în 1989 să filmez „rivoluţia” a fost nevoie să-mi dezmorţesc muşchii şi să-mi schimb fizionomia. Limbile se vorbesc trupeşte: mi-am refăcut faţa şi redirijat sunetele prin gît, ochi şi gură. Emoţia revenirii în ţară mi-a redat limbajul în mod violent, l-a împins, din ascunziş, pe faţă şi, după vreo cîteva zile, nu mai puteam să vorbesc engleza. Mi-am sunat din Sibiu soţia în 2 ianuarie 1990 şi ea mi-a zis: „Pe ce limbă vorbeşti?”. Revenit în America, limba română s-a retras încet-încet în peştera ei. Fiecare vizită în România a lărgit un pic poteca din peşteră, către lumină. În martie 2005 am venit în ţară să-mi lansez cărţi nou traduse şi am vorbit mult fără să mă inhibe prea tare accentul meu american sau sunetul de geam spart. Imediat după revenirea în America, am primit un mesaj de la dl. Robert Lazu, teolog şi critic literar din Timişoara, conţinînd nişte întrebări despre cărţile mele. Am sesizat imediat şansa de a raspunde în limba română, în care eram încă scăldat. Întrebările lui Robert Lazu erau incitante şi, începînd să-i răspund, m-am găsit cufundat într-o conversaţie care trebuia menţinută cu tot ce aveam lingvistic la îndemînă. La un moment dat, această conversaţie a devenit un animal sau o atmosferă separată care s-a mişcat după reguli proprii numai ei. Vorbind aşa, pe româneşte, am scris o autobiografie fără să-mi dau seama. După cum a observat Simona Sora într-o cronică a cărţii, numai un teolog ar fi putut să elibereze această materie. Aş adăuga, numai Robert Lazu, teolog şi bun cititor.

Publicaţi, în ultima vreme, cel puţin o carte pe an - anul trecut patru cărţi - în româneşte. Fiind atît de activ şi de provocator (mă gîndesc mai ales la rubrica radio) în State, cît interes acordaţi reacţiilor provocate în presa literară românească de cărţile dvs.?

Citesc fiecare cuvînt. Băiatul de 14 ani din Sibiu, cel care citea România Literară, Luceafărul şi Steaua cu atenţie încrîncenată, mă acompaniază la fiecare lectură.

Conferinţa se va desfăşura în vecinătatea unui tîrg de carte. Vă place să vă întîlniţi cititorii? Vă place să daţi autografe?

Iubesc cititorii, le dau autografe şi stau cu ei la bere. După aceste întîlniri dorm trei zile, dacă mă lasă.