Nu sînt contabil sau expert financiar, nu am foarte multe noţiuni despre bursă ori mediile de afaceri şi nici nu-mi place matematica. Din acest punct de vedere, criza financiară mondială m-a luat pe nepregătite, dacă pot să mă exprim în acest mod oarecum ironic. Dar în aceeaşi situaţie se află, practic vorbind, peste 80% din populaţia României! Ne holbăm toţi la televizor, cu gura căscată, intrigaţi şi alarmaţi, fără să pricepem nici jumătate din ceea ce ni se spune. Tocmai din acest motiv, voi încerca să scriu editorialul de faţă exact dintr-o asemenea postură inedită, însă majoritară, avînd în vedere faptul că majoritatea românilor se simt ameninţaţi, ca şi mine, dar nu ştim sau înţelegem foarte puţine lucruri despre pericolul care se abate peste noi…

În noaptea de duminică spre luni, cînd toată Europa dormea liniştită, dincolo de oceanul Atlantic a izbucnit o veritabilă apocalipsă financiară despre care se spune că ar fi cea mai mare de acest fel, de la al doilea război mondial încoace, şi ale cărei consecinţe pe termen lung nu pot fi prevăzute de nimeni. Ce putem face noi, bieţii români, care abia ne pregătim să sărbătorim majoratul democraţiei noastre şi al capitalismului autohton?! Răspunsul este cît se poate de resemnat şi simplu: nimic… Dacă ţăranii români ar fi avut carduri bancare şi acţiuni la bursă, poate riscam o nouă răscoală, ca la 1907. Însă, în situaţia economică şi socială în care ne aflăm noi, nu se poate întîmpla ceva mai rău decît mizeria pe care am îndurat-o pe vremea comunismului şi cu care sîntem obişnuiţi deja.

Situaţia neliniştitoare de acum îmi aminteşte, aparent fără nicio legătură, de povestea emoţionantă a unui ţăran basarabean, spre sfîrşitul războiului. Auzind la radio că trupele sovietice au ajuns pînă la Nistru, omul şi-a încărcat într-o căruţă mare, trasă de doi cai, o parte din calabalîcul pe care îl avea în casă, s-a aşezat pe banca din faţă, lîngă nevastă şi cei doi copii, după care a dat bici cailor şi s-a îndreptat spre România. După mai puţin de o oră, a oprit brusc căruţa în drum, s-a întors spre nevastă şi a întrebat-o: „Ce facem noi în România? Cunoaştem pe cineva? Unde dormim? Cum o să ne descurcăm?” Femeia a ridicat din umeri, neputincioasă, iar ţăranul a amuţit. După o vreme de gîndire, cu hăţurile în mîini, bărbatul a întors căruţa în drum şi s-a înapoiat acasă, resemnat. Acest exemplu tulburător este valabil şi pentru noi, care sîntem români obişnuiţi, fără averi sau alte lucruri de pierdut! Unde să fugim? Unde să ne ascundem? Cum să ne ferim de un pericol pe care nu îl înţelegem foarte bine şi ale cărui consecinţe nu le cunoaştem?

Tot ce putem să facem este să aşteptăm deznodămîntul, ca ţăranul basarabean, şi să ne vedem de treabă. Un lucru este sigur: libertatea şi sărăcia nu o să ni le ia nimeni…