Este o instituţie cu o tradiţie îndelungată, înfiinţată încă din anul 1934, cînd a fost promulgată Legea Fondului Naţional al Cinematografiei, fond destinat creării bazei materiale şi finanţării producţiei cinematografice naţionale. La acea vreme, fondul era alimentat din două taxe: una de un leu, din fiecare bilet de cinema cumpărat, iar alta, de 10 lei pentru fiecare metru de film importat în ţară. De atunci şi pînă în prezent, instituţia, astăzi cunoscută sub numele de Centrul Naţional al Cinematografiei, a trecut prin multiple permutări şi transformări. În ultimii ani s-a evidenţiat prin controverse şi polemici stîrnite în urma concursurilor ce îi desemnau pe cîştigătorii fondurilor acordate de stat, pentru ecranizarea diverselor scenarii. Orice alegere este subiectivă, trădînd din mecanismele şi valorile invocate în luarea sa. Este imposibil de crezut că toată lumea ar putea fi satisfăcută de luarea unei decizii, dar invocarea unor motivări argumentare pot ajuta cel puţin la înţelegerea întregului context. În cadrul Festivalului Internaţional al Producătorilor de Film Independenţi, Centrul Naţional al Cinematografiei este reprezentat de Mihai Gheorghiu, membru al juriului. A fost ales membru în Consiliul Centrului Naţional al Cinematografiei, pe o perioadă de doi ani. Pînă în anul 1990, a lucrat în cadrul Studiourilor Sahia, ca şef al departamentului de sunet.

De ce instituţia Centrului Naţional al Cinematografiei este atît de hulită?

Ştiţi vreo instituţie din România care să nu fie în centrul unor polemici? Centrul Naţional al Cinematografiei nu poate să facă excepţie, mai ales că este o instituţie de cultură şi, în consecinţă, toată lumea este cu ochii pe ea. Printre altele, pentru că vehiculează şi nişte fonduri de stat, pentru că ajutorul de finanţare al filmelor este, pînă la urmă, un împrumut fără dobîndă acordat pentru producţie. Deci, e clar că unii vor fi mulţumiţi, iar foarte mulţi vor fi nemulţumiţi pentru că nu poţi să-i satisfaci pe toţi, oricît ai vrea.

Despre semninarul susţinut în cadrul Festivalului Internaţional de Film al Producătorilor Independenţi, Mihai Gheorghiu a ţinut să scoată în evidenţă, în primul rînd, diferenţele de resurse materiale dintre diversele sisteme de finanţare, prezentate de Anita Lewton şi, apoi, diferenţele de mentalitate. “În România este încă un hazard să găseşti fonduri, sponsorizări disponibile pentru film. Între altele, pentru că poate ştiţi, poate nu ştiţi, instituţia sponsorizării încă nu există. Sînt numai vorbe în diverse nuanţe. Ceea ce aflăm şi noi în 16 ani, că se face în alte ţări, nu se face şi în România. Dacă un susţinător financiar în bani sau în servicii, altul decît o firmă din domeniul cinematografic, vrea să se implice în producţia de film, nu beneficiază de niciun avantaj. Cel mult, primeşte şuturi într-o parte dorsală, dar, practic, nu-şi recuperează banii. Sînt prea rare cazurile în care se obţine profit. Pentru că, din păcate, filmul românesc nu are publicul de care se bucură producţiile americane. Cu numai cîteva mii de spectatori, nu poţi să scoţi miliardele cheltuite şi, apoi, alte miliarde profit. Dacă este să luăm partea plină a paharului, nici în Europa producţia de film nu o duce mai bine. Şi în Europa producţia de film este subvenţionată într-un fel sau altul. Este adevărat, cu fonduri mult mai mari. Eurimages este un astfel de fond. Sînt şi alte fonduri, la care vom avea şi noi acces după 2007. Din păcate, începutul a fost timid. S-au făcut nişte primi paşi, pur teoretici, pînă în momentul de faţă. Cel mai probabil, începînd de anul viitor, vor începe să crească aceste fonduri, de la sute de mii la milioane şi, mai departe, vom vedea”, ne-a spus domnul Gheorghiu, după cea de a doua zi de seminar, dedicat producţiei de film.

Importanţa acordată cinematografiei în cei 17 ani de profunde schimbări înregistrate în toate domeniile nu a fost pe măsura talentului şi recunoaşterii sale internaţionale. Autorităţile de stat au preferat să se preocupe de chestiuni aşa-zis mai stringente, deşi pierderea identităţii naţionale merge paralel cu fondurile infime acordate culturii şi învăţămîntului. Festivalul Internaţional al Producătorilor de Film Independenţi atrage atenţia asupra cinematografiei, într-un moment propice generat de multitudinea de premii obţinute de o serie de producţii recente. “În România există un super handicap, căpătat în mod conştient sau inconştient din anul 1991, odată cu apariţia legii 31. Această lege a categorisit şi băgat în corzi industria cinematografiei, pe care a încadrat-o în categoria serviciilor. Serviciile desemnează, între altele, industria de confecţii, de pielărie, artizanat şi, mai nou, producţia de filme. Acest lucru a atras o întreagă pleiadă de neajunsuri şi dezavantaje materiale pentru că producătorii români - şi eram şi eu unul dintre cei care încerca să deprindă acest meşteşug - nu primeau din partea Ministerului de Finanţe decît o perioadă de scutire de impozit de numai şase luni, în timp ce alţi producători de orice fel de produse primeau scutiri de impozite de cîte cinci ani. Cum aveau o mînă de români săraci, care s-au trezit imediat după Revoluţie să facă capitalism din industria cinematografică, să acumuleze banii pe care să-i investească în infrastructură şi tehnologie. Au fost jecmăniţi de această lege care nu a fost corectată nici pînă acum. Eu, personal, pînă în 1989, ştiam că lucrez în industria cinematografică, iar după 1990 am aflat că lucrez în servicii. Aceasta este mentalitatea! Legea cinematografiei a trenat mai mult de un an de zile. Nici în momentul de faţă nu este 100 la 100 aprobată cu toate articolele. Celebrele instrucţiuni de aplicare ce însoţesc un instrument legal nu există încă. Centrul Naţional al Cinematografiei, ca instituţie, face cu mult mai mult decît acceptă sau ştie marele public. În realitate, CNC-ul gestionează nişte fonduri care nu sînt fabuloase, dar care, din punctul de vedere al posibilităţilor din România, sînt semnificative. În acest an, din cauza tărăgănării din Parlament, CNC-ul nu a putut organiza niciun concurs pentru proiecte cinematografice. Legea proaspăt aprobată stipulează organizarea a două sesiuni de concurs, primăvară - toamnă şi se va încerca corectarea acestei lipse printr-o ofertă financiară ceva mai bogată, care să permită intrarea în producţie a circa 20 de proiecte cîştigătoare. Se va acorda, în medie, unui proiect românesc 10 de miliarde de lei, ceea ce înseamnă fonduri în valoare de 200 de miliarde de lei. Există, acum, şi o categorie de coproducători la care regulile sînt nuanţat altele”, a continuat Mihai Georghiu.

Pentru ştirbirea justificării nemulţumirilor cu privire la deciziile luate de Comisia Centrului Naţional al Cinematografiei, Mihai Gheorghiu invocă premiile obţinute la Cannes de două filme sprijinite de instituţie, “Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii”, respectiv “A fost sau nu a fost”. Cu o producţie supravieţuind în austeritate financiară, lipsa publicului rămîne cea mai dureroasă realitate a cinematografiei româneşti.