Cinematograful nu înseamnă doar artă şi industrie. Binomul, pe cale de a deveni un truism, s-a transformat într-un trinom, adăugîndu-i componenta financiară, foarte strîns legată de publicul plătitor. E chiar de mirare cum tocmai elveţienii au rămas imuni la acest comandament pecuniar, preferînd să producă filme de artă, filme de autor, lăsînd destinul acestei componente culturale la mîna cîtorva locomotive sau producînd lungi serii de titluri de documentare. Să nu uităm, pe de altă parte, că tocmai caracterul aparte, fie el bizar, al unor asemenea creaţii, a adus gloria cinematografiei elveţiene. Disputa este, nici vorbă, departe de a se fi încheiat, iar ea a fost relansată, de fapt, anul trecut, odată cu instalarea la conducerea secţiunii cinema din cadrul Oficiului federal al culturii a domnului Nicolas Bideau. Semnalul a fost pe cît de limpede, pe atît de categoric. S-au cerut filme populare de succes la marele public, dar şi filme de autor care să se înscrie, însă, într-o tematică universală. Reacţia a venit din mai multe părţi. Au ripostat vehement clasicii în viaţă. Au reacţionat promotorii culturii naţionale al cărei specific s-a văzut întrucîtva ameninţat. Au jubilat, în schimb, tinerii, cărora lui s-a oferit sprijin financiar şi încrederea de a conecta cinematografia elveţiană la topul internaţional al succeselor de casă.

Au început să apară şi nedumeriri, şi probleme, şi efecte concrete ale acestei noi direcţii. Să nu uităm că Elveţia îşi investeşte în acest sector, de unde şi pretenţia de a scoate rezultate. Rezultate, însemnînd, pe lîngă succesul internaţional, şi mai mulţi spectatori în sală. S-a mărit numărul de filme, pînă la cincizeci de lung metraje de ficţiune pe an. Să reţinem că, pe ansamlu, ele se adună, este adevărat, din toate genurile. Numai la această ediţie,de pildă, la Solothurn se proiectează 235 de filme. Iată, aşadar, un potenţial, care nu e de ignorat mai ales dacă vom ţine seama că Elveţia nu este o ţară prea mare, unde numărul spectatorilor să

depindă considerabil şi de cel al populaţiei. Este impresionant chiar şi acest festival, atît de riguros preocupat de soarta cinematografiei elveţiene, şi nu cred că există prea multe ţări în lume sau chiar şi în Europa unde să se acorde asemenea atenţie sectorului cinema al

vieţii publice. Nu am văzut contestaţii peste contestaţii la concursurile lor de finanţare, şi nici nu doresc să intru în detalii, deşi ar fi multe de consemnat la acest capitol al susţinerii autorilor, a proiectelor. Aici, de exemplu, se dau premii peste premii, şi se are în vedere întregul spectru cinematografic şi audiovizual.

Un loc special acordă şi relaţiei dintre critica de specialitate şi creatori. Festivalul a favorizat cadrul unei dezbateri, la faţa locului, în primul rînd, dar şi în presă. Intervenţiile vin din mai multe părţi şi sînt voci, cum este aceea a lui Alain Tanner, un nume de rezonanţă, care solicită atenţie faţă de originalitatea autorilor. Nici regizorii şi nici scenariştii nu trebuie supuşi unui proces de standardizare comercială. Cineastul mai sus menţionat acceptă nevoia de public a oricărei cinematografii, dar lucrurile nu trebuie duse la absolut. El pledează în favoarea stării de spirit, a respectului faţă de individualităţi, avînd în vedere că problema este mai delicată. Nu se pot da directive şi nu se poate garanta succesul prin decizii statale. Am relatat aceste aspecte ale vieţii cinematografice elveţiene în speranţa că ele ar putea găsi un ecou şi la noi, în România, unde în ultima vreme s-au încins spiritele. Deviza helvetică este public, dar şi artă, subiecte populare (comerciale), fără a se renunţa la temele universale.