A căzut un gard peste un grup de copii aflați la joacă într-un spațiu destinat chiar acestei activități, în veselul cartier CET din Constanța. N-am fost acolo, dar, din filmulețele care circulă cu viteză pe Facebook și din sutele de comentarii atașate lor, înțeleg că locul este o ruină ruginită, găurită și devastată, o cloacă uitată de vreme, cu fierătanii scârțâitoare ucigașe de timpane omenești pe post de jucării, tobogane găurite distrugătoare de nădragi și așa mai departe. Un tablou pe care l-am mai văzut prin orașul de la malul mării. Căzutul gardului peste niște cetățeni ai municipiului nu e, de asemenea, vreo chestiune nouă, dat fiind că, poate vă amintiți, peste alți ghinioniști a căzut gardul Cimitirului Central și, în afară de ceva valuri făcute de presă, nici că aș putea consemna vreun efect demn de luat în considerare.

Însă eu exact pentru asta am pus mâna pe bisturiu și vreau să tai în carne vie, pentru „în afară de ceva valuri făcute de presă”, fiindcă am impresia că nu bolânzismul în care se scaldă autoritățile locale este cauza, ci indiferența care caracterizează o comunitate mai preocupată să-l bage-n mă-sa pe agentul sanitar, decât să pună mâna pe o bidinea și să dea cu var. Principiul ăsta al smiorcăielilor pe Facebook sau teorema mamei proteguitoare, ce spune că mai bine lasă pe altul, nu te băga tu, că cine știe ce se întâmplă, ne-au adus în situația în care suntem astăzi. Fiindcă ori ne este al dracului de lene să completăm o sesizare și să o semnăm, mai bine să semneze altul - am zis deja, nu? - ori pasăm repede pisica la alții în curte, în general exact la cei pe care îi înjurăm non-stop, ori declarăm hoți ab initioetc., gen administratorii de asociații de locatari, „ăia” de la Primărie...

Adevărul este că niciunul dintre noi nu este atât de tâmpit încât să creadă că rugina și stricăciunile s-au instalat brusc, într-o noapte, sub protecția întunericului. Fenomenul s-a petrecut normal, cel mai probabil de-a lungul unor ani, sub ochii indignaților de astăzi, care am convingerea că nu au scris nici măcar o singură reclamație, așteptând intervenția divină sau, mai utopic, a autorităților locale. Un tip de atitudine pe care, personal, nu reușesc să o înțeleg, din moment ce plozii care își rupeau izmenele-n tobogane e de presupus că au niște părinți alfabetizați sau măcar niște bunici duși la școală, suficient de educați cât să scrie cinci rânduri pe o hârtie cu titlul: Reclamație. Sau Sesizare. La alegere. Cumva, mi se pare că ne merităm soarta de inși comozi, cu ochi căscați la drobul de sare ce va să cadă, focusați pe întâietatea sau exclusivitatea postării pe Sfântul Perete Zuckerbergian.

Bineînțeles că responsabilitatea este a autorităților, dar ce plăcere sadică este asta, să aștepți să-i cadă copilului gardu-n cap ca să poți urla pe rețelele de socializare că Făgădău e un ticălos incompetent? Sunt de acord să-i criticăm pe primar și pe curtenii lui bugetofagi pentru toate prostiile pe care le fac, dar să ne spânzurăm numai ca să putem scoate limba la ei în mod tragic mi se pare o prostie mai mare. Nu ar fi mai bine să scriem sesizări ierarhic, până la Justiție, dacă este cazul? Iară dacă nu dau curs sesizării când e mică și nevinovată, să o botezăm plângere și să-i tăvălim în instanțe, unde să le golim portofelele, ca să simtă pe pielea lor cum e chestiunea cu asumarea responsabilității în contul unor subalterni frecangii la mentă? Întreb, nu dau cu parul...

Așa că, lăsați telefoanele deoparte, puneți mâna pe pixuri și, vorba lui Ion Heliade Rădulescu, „Scrieți băieți, orice, numai scrieți”, că ceva se va mișca, fără îndoială...