Am împrumutat acest titlu de la scriitorul interbelic Mihail Sebastian, pentru că nu am găsit altul care să se potrivească mai bine cu ceea ce doresc să scriu în acest editorial. Astăzi nu mă interesează nici Guvernul Boc, nici jurământul pe care Traian Băsescu îl depune în faţa Parlamentului, ca preşedinte ales pentru al doilea mandat. Acum, gândul meu se întoarce pios, emoţionat şi recunoscător pentru totdeauna, în urmă cu douăzeci de ani, la cei care au udat cu sângele lor Piaţa Universităţii din Bucureşti, dăruindu-ne prin sacrificiul vieţii lor o libertate pe care ei n-au mai avut norocul să o apuce…

La întoarcerea sa din Iran, pe 19 decembrie, Ceauşescu a ţinut un discurs în care a afirmat că „elemente huliganice s-au dedat la acte de vandalism în municipiul Timişoara”. Eu ştiam foarte bine ce se întâmplase, fiindcă ascultasem „Europa Liberă” tot timpul. În acea seară m-am hotărât să devin şi eu „huligan”, căci simţeam că altfel n-aş mai fi putut să mă privesc în oglindă. A doua zi, mi-am învins frica şi am împrăştiat câtorva trecători din centrul Capitalei manifeste scrise cu propria mea mână, multiplicate la indigo. Îmi aduc aminte şi astăzi una dintre frazele scrise pe acele fiţuici: „Fraţi români, sabotaţi şi împiedicaţi prin orice mijloace consolidarea acestei dictaturi!” Nu m-a văzut niciun miliţian, nu m-a arestat niciun securist şi nu s-a ferit nimeni de mine, ca de un eventual „provocator”. Pe 21 decembrie m-am dus, nechemat, la mitingul din faţa fostului „Comitet Central al PCR”, după care am ajuns lângă hotelul „Intercontinental”, unde am rămas până la ridicarea baricadei. Acolo i-am cunoscut personal pe Petre Roman, Dumitru Dincă şi Dan Iosif. Înaintea sosirii transportoarelor blindate au fost trimise câteva tunuri cu apă din dotarea pompierilor. Unul dintre ele mi-a făcut ciuciulete vechiul meu palton ponosit. Din acest motiv m-a cuprins frigul şi am hotărât să plec spre casă. Nu puteam bănui atunci că acea laşitate îmi va salva viaţa, pentru că, până la miezul nopţii, jumătate dintre cei lângă care mă aflasem fuseseră deja împuşcaţi…

Nu sunt un „erou” şi nu am certificat de „revoluţionar”, dar scriu aceste rânduri, după două decenii, în amintirea celor care au murit în locul meu pentru ca noi toţi să fim liberi! Din nefericire, astăzi, aud oameni în vârstă care declară că acei tineri au murit degeaba. Nu este adevărat! O asemenea părere umbreşte jertfa acelor oameni nevinovaţi şi le profanează memoria… Cei care cred aşa ceva confundă libertatea cu sărăcia unora sau nemulţumirea altora. A fi liber nu este acelaşi lucru cu a-ţi cumpăra de mâncare mai mult decât îţi permiţi sau cu a-ţi construi case cu mai mulţi bani decât ai la dispoziţie. Este revoltător că, după două decenii, unii s-au săturat de libertate, iar alţii nu mai ştiu ce să facă cu ea!

Am fost şi eu „huligan”, alături de acei tineri, faţă de amintirea cărora mă înclin astăzi, cutremurat de emoţie. Peste numai câteva luni de la acele evenimente, în aceeaşi Piaţă, aveam să devin „golan”, împreună cu alţi supravieţuitori norocoşi ai zilei de 21 decembrie. Se deschisese un nou capitol din istoria contemporană a României, capitol ce nu a fost încheiat nici până acum…

Pace vouă, prieteni pierduţi, căci nu veţi fi uitaţi niciodată!