N-aş fi vrut niciodată să scriu despre un asemenea subiect. În primul rînd, pentru că sînt tatăl a două fete. În al doilea rînd, pentru că sînt creştin. Însă faptul de-a te preface că n-ai văzut şi n-ai auzit nu este o soluţie, mai ales dacă evenimentele te-au şocat, aşa cum a fost cazul meu. Dar tema acestui editorial are o anvergură morală mult mai mare.

Bănuiesc că toată România este la curent cu acel caz dramatic al fetiţei de aproape 12 ani care a rămas însărcinată în urma violului comis de unchiul său. Sarcina a trecut de patru luni şi, din acest moment (indiferent dacă te gîndeşti la legislaţia românească sau la morala creştină), orice chiuretaj sau avort devine o crimă. Este o situaţie halucinantă, imposibil de rezolvat! Eu n-am reuşit să formulez decît cîteva întrebări fără răspuns… Este mai „importantă” viaţa copilului, decît a mamei, sau invers? Este mai gravă, prin consecinţele sale traumatizante pentru mamă, operaţia de cezariană făcută cu 2-3 săptămîni înainte de naştere, cu scopul evitării unor complicaţii medicale, sau aceeaşi operaţie făcută acum, cu scopul uciderii fătului? Va uita mama mai „uşor” avortul, decît cezariana care ar salva ambele vieţi? Voi aveţi răspunsuri la astfel de întrebări atroce?

În religia creştină se spune că orice chiuretaj sau avort care trimite pe lumea cealaltă sufletul unui copil ce nu a fost încă botezat este un „păcat strigător la cer”. Nu doar pentru că ucizi o viaţă nevinovată, ce nu se poate apăra de hotărîrile tale criminale, comise cu scopul de a-ţi proteja comoditatea existenţei, indiferent de circumstanţele sociale, sau cu intenţia ipocrită de a nu te face „de rîs în lume”, ci şi pentru că, aşa cum spune învăţătura creştină, un suflet nebotezat nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu, chiar dacă noi îl considerăm lipsit de păcate… Cel de Sus este singurul care hotărăşte viaţa şi moartea. Oamenii nu voie să facă aşa ceva. De aceea, atît războaiele, cît şi situaţii dramatice precum cea de faţă, cînd omul hotărăşte în locul Creatorului său, se cheamă „joaca” de-a Dumnezeu şi reprezintă păcate capitale!

Eu nu sînt nici doctor, nici preot, dar cînd văd cîte incesturi, violuri sau crime se comit în jurul nostru, mă cutremur… Pînă la ce nivel de barbarie au fost în stare să coboare unii dintre semenii noştri, indiferent dacă sînt ţigani sau de orice altă etnie?! Care o fi adevăratul grad de sălbăticie al acelei categorii de români care trăiesc într-o ignoranţă iresponsabilă?

Am aflat, ca şi voi toţi, despre plecarea mamei în Anglia, împreună cu fiica sa, la o clinică privată, pentru efectuarea unui avort sponsorizat de o „binefăcătoare” de origine română. N-am dreptul să judec această alegere, însă nu pot încheia scurta pledoarie ortodoxă, deghizată în editorial, decît cu o imagine care îmi stîrneşte lacrimi. Închipuiţi-vă, peste 20 de ani, următoarea scenă: mama şi copilul de azi, mergînd pe stradă, de mînă, rîzînd, bucuroşi de viaţă, ca doi prieteni sau fraţi…