Căpitanul de pe Arms Park, Gheorghe Dumitru: „Aş lua-o de la capăt!” (I)

Nu ai găsit subiectul dorit?
Foloseşte căutarea ...
Hagi al rugby-ului e tot constănţean! Căpitanul de pe Arms Park, Gheorghe Dumitru: „Aş lua-o de la capăt!” (I)
Sport 18 August 2012 / 00:00 2969 accesări 0 comentarii

Marele fost internaţional român, căpitan al celei mai galonate echipe naţionale de rugby a României din istorie şi multiplu campion, constănţeanul Gheorghe Dumitru a impresionat rugbyul francez. Linia a doua a “stejarilor” pentru multă vreme şi linia a III-a de legendă a Farului i-a făcut pe oficialii unui club din Hexagon, Rugby de Palais, după o prestigioasă carieră în Franţa, ca jucător şi antrenor, să boteze propriul stadion după numele său! Dar marele sportiv se simte mai legat de antrenorul său şi stadionul din Constanţa care îi poartă numele, Mihai Naca. Reîntors pe meleaguri natale, Gheorghe Dumitru ne-a răspuns cu amabilitate la câteva întrebări.

În numărul de astăzi vă prezentăm prima parte a interviului.

Reporter: Ce s-a schimbat în rugbyul românesc, de am ajuns “în pluton”? Sau rugbyul mondial s-a schimbat?

Gheorghe Dumitru: Schimbările din societatea românească au afectat mult sportul românesc. Noi, ca sportivi, pe vremuri, ne pregăteam după... patru ore de muncă, uneori în “nocturnă”. Rugby a fost printre ultimele sporturi care a renunţat la statutul “amator”. Schimbându-se sistemul, jucătorilor li s-a cerut să aleagă între rugby şi locul de muncă. Marea majoritate a ales meseria. Eu aş fi preferat ca rugbyul românesc să mai rămână o perioadă de timp “amator”, iar jocurile şi antrenamentele să fie seara, în nocturnă, după serviciu, cum se-ntâmpla şi în Franţa. Lumea nu poate veni la meciuri la zece dimineaţa... Şi rugbyul mondial s-a schimbat: se joacă mai aglomerat, mai pe înaintare, mai spectaculos, “la mână”.

Rep: Aţi fost în echipa naţională de rugby cu adevărat “de aur” a României. Se conştientiza lucrul acesta atunci, sau părea ceva firesc?

G.D.: Cred că ni se părea firesc. Nivelul era în acea perioadă foarte ridicat, în campionatele naţionale ale României. Echipelor mari de club din România le datorăm performanţele internaţionale - cum au fost Farul, Steaua, sau “defunctele” Griviţa Roşie, Petroşani şi Sportul.

Rep.: Aţi avut cunoştinţă de propunerile de a intra într-un eventual Turneu al celor 7, împreună cu Argentina?

G.D.: N-am ştiut nimic atunci, am aflat mai târziu. Ne-a părut rău - alta ar fi fost evoluţia rugbyului dacă s-ar fi acceptat ca noi să intrăm în turneu. Nici ei n-au vrut să accepte o ţară din “lagărul comunist”. A intrat Italia, ceva mai târziu, care a investit mult, a adus jucători, antrenori din emisfera sudică. Inclusiv din România, după ‘90! Chiar şi eu am avut o ofertă de la o echipă italiană, înainte de ‘89, dar conducerea federaţiei a refuzat. Astea erau condiţiile politice. Şi românii ar fi venit la meciurile Turneului în număr mare, dacă am fi intrat, cum vin italienii. Poate doar puterea economică şi grijile din ziua de azi să-i fi ţinut deoparte... Apropo, este inadmisibil ca un oraş de mărimea Constanţei să nu sprijine, inclusiv prin prezenţa publicului la stadion, o echipă de fotbal în prima divizie.

Rep.: Ce meciuri memorabile aveţi în minte, din acea perioadă?

G.D.: Am jucat în toate meciurile mari ale României din anii ‘70 şi ‘80. Am fost în ‘78-’79 căpitanul echipei naţionale, în turneele memorabile din Marea Britanie. Am fost “Căpitanul de pe Arms Park”, numit aşa de presa engleză. După acest meci eu, Ion Constantin (“Penalty King”) şi Florică Murariu am fost incluşi în selecţionata internaţională alcătuită cu ocazia centenarului echipei Ţării Galilor. Iar eu am fost chiar căpitanul acestei selecţionate! Am fost şi la primul turneu din ‘75 din Noua Zeelandă, am jucat toate cinci meciurile.

Rep.: Ce diferă în profilul moral/cultural/motivaţional al rugbyştilor români de acum treizeci de ani, faţă de cel de astăzi?

G.D.: Au dispărut echipele studenţeşti, au dispărut entuziasmul şi dorinţa universităţilor de a avea echipe de sport. Aduceţi-vă aminte de Petroşani, de Sportul Studenţesc, de Iaşi, care ajutau sportivii să facă şi-o şcoală, să-şi facă un viitor, ceea ce astăzi este aproape egal cu zero.

Rep.: Aţi ales să plecaţi din România, la un moment dat. Cum a fost, mai exact?

G.D.: Întâi, după ‘89 am plecat cu mai mulţi jucători la Varna, unde cu echipa locală am câştigat campionatul şi cupa Bulgariei! La întoarcerea de acolo am întâlnit la Constanţa, în ‘90, pe marele fost demi al naţionalei Franţei, Pierre Danos. El mi-a găsit angajamentul la Limoges, o echipă de liga a II-a, ca jucător şi antrenor secund. După ce m-am retras, la 40 de ani, am jucat la echipa care şi-a botezat stadionul cu numele meu. Apoi, l-am adus şi pe Ştefan Constantin în Franţa, fratele mai mic al internaţionalului Florin Constantin. L-am adus şi pe Erdinci Septar, tot de la Farul.

Rep.: Care jucători v-au marcat cariera şi i-aţi avut ca model?

G.D.: Modelele mele au fost Celea - emblema rugbyului constănţean, apoi Traian Doiciu, Cornel Ionescu, Zamfirescu, oameni care au contribuit la formarea mea, la început. Dintre străini, mă duce gândul spre jucătorii din Noua Zeelandă. Dar pentru mine un exemplu de dăruire a fost regretatul Gică Dărăban - mi-a fost model şi prieten... (va urma)

Loading...
loading...

Adaugă comentariul tău





NOTĂ: Te rugăm să comentezi la subiect. Sunt interzise atacurile la persoană, limbajul vulgar sau tendenţios şi postarea materialelor publicitare. Încălcarea acestor norme va fi sancţionată cu ştergerea imediată a comentariului.

Ştiri recomandate

Pagina a fost generata in 0.1654 secunde