Zâmbetul infect al Alinei Gorghiu, afișat miercuri, după anunțul căderii Guvernului, este reprezentativ pentru clasa politică românească. E rânjetul sardonic al unor oameni cu inimi de piatră, pentru care Sfântul Graal are forma unui ciolan afumat, de pe care se scurge încet sânge. Pic, pic, pic. Sângele victimelor din „Colectiv“ doar a umplut paharul. Câte alte zeci de mii de români n-au murit, de la Revoluție și până în prezent, pentru că infecția politică s-a extins și a paralizat țara și nici mama antibioticelor n-a fost în stare să o stârpească? Oameni omorâți de șoferi beți, drogați și fără carnet, care iau cinci ani cu suspendare. Oameni omorâți de străzile preistorice, de clădirile putrezite care au căzut peste ei, de maidanezii turbați, de spitalele fără medicamente și din care medicii au fugit cât au putut de repede, de codurile roșii de inundații, ninsoare și alte soiuri de calamități pentru care autoritățile n-au fost niciodată pregătite. Lista poate continua. La nesfârșit. Adăugați în ea toate cuvintele care zboară în aceste zile în agora. Corupție, indolență, nesimțire, inconștiență, birocrație, ură, lăcomie. Sună de-a dreptul banal, nu-i așa? Și ce-i mai grav este că, dacă în urmă cu câțiva ani patronii de la „Colectiv“ ar fi cumpărat un burete antifonic ceva mai scump, n-am fi ajuns să conștientizăm că suntem în fază terminală. Acum că știm, mai putem face ceva sau nu?