Am parafrazat titlul unui cunoscut roman al lui Gabriel Garcia Marquez, deoarece se potriveşte de minune cu ceea ce s-a întîmplat pe scena politică românească în ultima vreme şi cu modestul meu punct de vedere asupra acestor evenimente. Într-adevăr, împăcarea dintre PSD şi PD-L nu a fost dorită de toţi, însă, paradoxal, a fost aşteptată de toată lumea!

Cronica acestei împăcări, care a ţinut în suspans presa cîteva zile, începe cu atitudinea bărbătească şi radicală a lui Liviu Dragnea, un social-democrat care mie îmi place („Ori guvernăm, ori rupem pisica!”) şi se încheie cu declaraţia lui Constantin Niţă, ministrul PSD al IMM-urilor („Suprapunerea unei crize politice peste cea economică ar fi catastrofală!”)… Între aceste două reacţii nu a avut loc o bătălie politică, aşa cum pare la prima vedere şi cum s-au păcălit mulţi confraţi de gazetărie, îmi pare rău că trebuie să spun asta, ci s-a petrecut, de fapt, un duel psihologic între PSD şi PD-L. Mă veţi întreba: cum adică? Ei bine, da, niciunul dintre cele două partide din coaliţie nu a avut curajul să îşi asume provocarea unei crize politice, pentru că aşa ceva ar fi avut consecinţe incalculabile şi imprevizibile, în acelaşi timp, într-un an electoral fundamental, dar şi pe fondul crizei generale! Din acest motiv, fiecare partid a încercat să-şi întărîte partenerul de coaliţie, trăgînd nădejde că celălalt va ceda primul, ceea ce ar fi abătut oprobiul public asupra sa şi ar fi atras, foarte probabil, urmări electorale cu rezultate dezastruoase. Ceea ce afirm eu este exact invers faţă de ceea ce au susţinut mulţi analişti… PSD-ul şi PD-L-ul nu s-au temut să rămînă singure într-o guvernare mai mult sau mai puţin minoritară, ci s-au ferit să dezerteze la scenă deschisă, în faţa alegătorilor, fiind conştiente ce daune de imagine ar fi avut de suportat! Acesta este paradoxul pe care, mă simt onorat să o spun cu toată modestia, doar Cornel Nistorescu l-a mai remarcat, dintre toţi ziariştii pe care i-am ascultat, i-am privit sau i-am citit în aceste zile fierbinţi, la propriu şi la figurat.

În lumina acestui fenomen, aproape ignorat în mod uimitor, pentru mine, de presă, disputa declaraţiilor publice între cele două partide devine o chestiune secundară, ceea ce m-a determinat să nici nu intru în amănunte, aşa cum au făcut-o alte ziare. Sînt curios, totuşi, să mă lămuresc, pentru că nu a „transpirat” niciun amănunt de acest gen pînă acum, care dintre cei doi parteneri de coaliţie a avut inspiraţia să facă un pas înapoi, plecînd de la ideea că, aşa cum ştim, cel mai deştept cedează primul… Oricare ar fi răspunsul, „Parteneriatul pentru România” a simţit cum îi şuieră glonţul electoral pe la tîmplă şi mă întreb cîţi dintre membri coaliţiei au fost conştienţi de asta!? În plus, nimeni din presă nu ştie, deocamdată, ce atitudine a avut Traian Băsescu în discuţiile private pe care, în mod cert, le-a purtat cu liderii PD-L, dar bănuiesc că animalul politic din el a mirosit pericolul.

Sigur este un singur lucru: în momentul de faţă, aproape toată lumea răsuflă uşurată, pentru că, nu-i aşa, „totul e bine, cînd se termină cu bine”!?! Rămîne de văzut dacă aşa ceva se va mai repeta pînă la alegerile prezidenţiale şi dacă întreaga coaliţie va respecta recomandarea lui Mircea Geoană, anume ca acest guvern să nu se mai amestece în campania electorală. Oricum, a fost un episod palpitant… Aceasta este cronica, în versiune inedită, a unei împăcări anunţate şi controversate.