În afară de fotbal, politică şi omlete, toată lumea se pricepe la filmat de ocazie şi făcut poze. În realitate, de ani de zile n-am mai mâncat o omletă acătării. Cât priveşte producţiile audio-vizuale ale omului simplu, în special cele de drumeţie şi vacanţă, impresia generală variază de la stânjeneală la perplexitate jenată. Nu ştii exact ce-a vrut respectivul să pozeze sau să filmeze. De obicei, explicaţiile abundă: era ceaţă, soarele bătea de unde nu trebuia, iar geamul autocarului se afla acolo unde n-ar fi trebuit să fie. Adâncimea spaţiului, eclerajul şi contre jour-ul sunt noţiuni abstracte, de dânşii inventate, care par să-i privească doar pe profesionişti. Niciodată pe cineaştii de ocazie – pentru ei, legile firii se suspendă.

Într-o noapte, prin centrul Bulgariei, în drum spre Stambul, într-un autocar înecat în somn şi beznă, am zărit un blitz curajos, care a străfulgerat interiorul maşinii. Cineva dorea să fotografieze, la patru dimineaţa, prin geamurile autobuzului, peisajul înconjurător, mai exact luminile unei staţiuni îndepărtate, cufundată în noapte. I-am promis respectivului că, dacă în poza developată se va vedea mai mult decât ceafa şoferului şi parbrizul “înflorit” de flash-ul aparatului, mă ofer să mănânc şi fotografia, şi camera “ultra-performantă”. În realitate, un aparat rudimentar, fără reglaje, căruia nemţii îi spun, pe drept, “idioten-camera”!

Până nu demult îmi doream ca, o dată şi-odată, să ajung să vizitez Brazilia. Mi se părea o culme a exotismului. Însă, de curând, am văzut o casetă filmată acolo, “cum se poate”. Pare a fi o ţară bântuită de cutremure – aşa de tare se bâţâia imaginea. Şi parcă prea tot timpul îţi bate soarele-n ochi. O asemenea filmare poate pune chiar şi o ţară turistică de talia Braziliei într-o lumină bizară, defavorabilă.

Bolile – deloc profesionale – ale cineastului de ocazie sunt puţine, dar fixe. În primul rând, uşurinţa şi rapiditatea cu care întoarce capul, cu camera la ochi cu tot, ca şi cum ar arunca cu privirea. Cînd filmează de la înălţime, acu zici că se prăbuşeşte în prăpastie. Vrea ca filmul să înregistreze “at glance” ceea ce creierul lui, aflat tot în concediu, percepe dintr-o ocheadă. Soarele apare des în filmările de familie ale amatorilor: e acel punct foarte-foarte luminos, din cauza căruia, fir-ar al naibii, nu se mai distinge mare lucru. Dar, cum a precizat autorul imaginii şi va mai preciza şi în faţa altor rude dispuse să vadă “dvd-ul ăla din Antalya”: era ceaţă! Sau era prea ziuă. De-aici reiese o altă hibă a tehnologiei digitale de buzunar, aflată la îndemâna oricui, contra unei sume variind între 7 şi 20 milioane de lei vechi: uneori e prea noapte. Prin urmare, când pe ecran nu se vede o ceaţă foarte albă, se vede o ceaţă neagră.

Neajunsurile de mai sus sunt lejer surmontate atunci când cameramanul de circumstanţă transfochează. Adică, pentru necunoscători, când se apropie imaginea, când se îndepărtează. Da’ repede de tot, dacă se poate! A zărit el acolo, departe, un punct minuscul şi vrea să vadă ce-i. Azi îl vedem şi nu e! Zoom-ează: se dovedeşte a fi abţibildul cu “Nu fumaţi!”, de pe parbrizul autobuzului. Dar, în spatele lui, ce-o fi oare?... Mulţi ar crede că nimic, dar el, artistul amator al cineclubului, ştie: e noaptea plină de-ntuneric a concediului în străinătate.