Festivalul Internaţional al Producãtorilor de Film Independenţi abordeazã cea de-a şaptea artã punînd accentul pe o categorie de profesionişti mai puţin vizibilã, dar poate cã cea mai importantã în economia cinematografiei: producãtorii. Stã în mod tradiţional în umbra camerei de filmat şi cînd filmul se îndreaptã decisiv spre un eşec glorios îi sînt atribuite ingerinţe fatale în forma şi conţinutul artistic al producţiei. Dacã regizorul mai poate sã se dezicã de rodul muncii sale, sub un pseudonim - modalitate la care au apelat de-a lungul timpului nume mari cel puţin de la Hollywood - producãtorului îi rãmîne în filmografie rãsunãtorul eşec. Industria cinematograficã este poate cea mai dinamicã ramurã a economiei mondiale înregistrînd fie cele mai mari profituri de cele mai multe ori la scarã exponenţialã, fie cele mai mari eşecuri de încasãri. Producţia de film rãmîne o afacere, care are tot mai puţin de-a face cu arta sau magia imaginii. Din perspectiva cinematografiei autohtone, pe vremea regimului de dinainte de 1989, aceasta slujea drept mijloc de propagandã fãrã prea multe scrupule cu privire la încasãri sau reacţia publicului. Au existat însã şi momente fortuite cînd producţii apreciate şi de public şi de critica internaţionalã au scãpat de cenzurã. În palmaresul regizorilor români se aflã prestigioase premii obţinute la Cannes, Salonic sau Karlovy Vary pentru filme care au trecut peste doctrina socialist-realistã, care au propus viziuni artistice unice în pas cu importante curente de stil şi opinie în rîndul cineaştilor. Odatã cu schimbarea de regim, sistemul învechit şi oameni nu foarte dispuşi sã se conformeze timpurilor noi au aruncat cinematografia româneascã într-un nemeritat con de umbrã din care abia dupã 17 ani pare sã iasã. O nouã generaţie de regizori, la început ocolitã de fondurile acordate de stat, reuşesc cu investiţii minime sã facã film şi nu orice fel de producţii, scurt şi lung-metraje premiate rînd pe rînd la Cannes, Veneţia, sau Berlin.

Se poate vorbi despre un nou început al cinematografiei româneşti, plecînd şi numai de la premisa schimbãrilor operate în legea audio-vizualului şi regulamentele Centrului Naţional al Cinemtografiei, fãrã a menţiona apoi un conţinut care se inspirã cu nesaţ din schimbãrile politice şi estetice ce au marcat prãbuşirea interdicţiilor şi complexelor. O formã de cinema nãscutã din austeritate financiarã care a supravieţuit exclusiv din pasiunea cineaştilor şi din ajutorul binevoitor al producãtorilor strãini. Este nedrept ca o artã atît de importantã în formarea şi consacrarea identitãţii naţionale a unui popor sã trãiascã la marginea societãţii, ignoratã nu numai de autoritatea de stat dar chiar şi de publicul autohton. Premii importante obţinute la Cannes de filme de autor precum “Moartea domnului Lãzãrescu”, “A fost sau nu a fost” sau “Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii” atrag atenţia asupra stãrii de fapt din industria româneascã a cinematografiei. Tinerii regizori sînt şi producãtori ca singurã modalitate de a-şi exercita profesia şi îndeplini visul de a face film. Un festival de film dedicat producãtorilor independenţi este o necesitate pentru cinematografia românã odatã cu apropiata aderare a ţãrii la Uniunea Europeanã, care în acest domeniu va aduce fonduri salvatoare. De altfel, prima ediţie a Festivalului Internaţional al Producãtorilor de Film Independenţi propune şi un seminar dedicat pregãtirii cineaştilor în producţia de film şi comunicãrii. Timp de cinci zile seminarul este organizat în colaborare cu New Producers Aliance din Marea Britanie, o organizaţie fondatã din anul 1993, cu ajutorul Consiliului Cinematografiei din Regatul Unit. Acest for organizeazã programe de pregãtire şi workshop-uri pentru cineaştii aflaţi la începutul carierei sau care vor sã îşi îmbunãtãţeascã abilitãţile de comunicare, dar şi pe cele creative. Seminarul este suţinut la Constanţa de Anita Lewton, aflatã pentru prima datã în ţara noastrã. Dupã prima zi de comunicãri, dialogul între participanţi a scos în evidenţã diferenţele importante între legislaţii şi diferite sisteme la nivel european, oferind însã şansa înţelegerii diverselor scheme de finanţare ce vor deveni accesibile şi cineaştilor români, odatã cu aderarea ţãrii noastre la UE.

Cum vi se pare pînã acum atmosfera seminarului dvs. susţinut aici, la Constanţa?

Excelentã. Precum am spus deja în timpul seminarului, este una din ocaziile excelente pentru oamenii implicaţi în producţia de film de a se întîlni. Apoi din cît am putut sã observ, Constanţa este un oraş foarte frumos. Mã aflu pentru prima datã la Constanţa şi sînt foarte impresionatã. Este probabil mult mai bine cã un astfel de festival are loc aici decît la Bucureşti.

Cum comentaţi faptul cã majoritatea regizorilor români au propriile companii de producţie?

Dacã astfel pot obţine mai mulţi bani, atunci este un sistem bun. Dupã aderarea ţãrii la Uniunea Europeanã vor trebui sã se adapteze la un alt sistem cu o audienţã mult mai mare. Cãtãlin Mitulescu, regizorul filmului “Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii”, spunea cã încearcã sã se limiteze numai la regie fãrã sã se mai implice în producţie. ªi alţi regizori şi-ar dori sã renunţe la producţia de film, pentru cã presupune multã muncã organizatoricã, care uneori poate sufoca aptitudinile artistice. Iar regizorii ar trebui sã fie mai preocupaţi de aspectele artistice ale profesiei lor. Cred apoi cã atunci cînd ai şansa de a accesa un nou sistem sau noi pieţe de co-producţie care pot oferi asistenţã financiarã, e bine sã începi sã înţelegi aceste scheme de finanţare cît mai curînd cu putinţã decît sã stai sã aştepţi pînã sã deveniţi membrii ai Uniunii Europene. Existã sume importante de bani care la un moment dat vor fi accesibile cineaştilor odatã cu aderarea şi trebuie sã se ştie circuitul de acordare al finanţãrilor. Regizorii şi producãtorii români abia reuşesc sã facã film şi au nevoie de ajutor. Chiar şi pentru nouã în interiorul Uniunii Europene ne-a trebuit mult timp pînã sã ne deprindem cu procedurile de a cere bani de la Eurimages, care sînt de fapt foarte complicate. Este un proces birocratic şi plictisitor şi este mai bine sã vã pregãtiţi, sã înţelegi aceastã structurã imensã la care sînteţi pe cale sã aderaţi.

Luaţi contact pentru prima datã cu industria cinematograficã româneascã?

Da. ªtiu însã cã mari studiouri de producţie de la Hollywood şi din Franţa se folosesc de infrastructuri româneşti. Îmi este însã familar sistemul de co-producţie între Marea Britanie şi Cehia. Am locuit la Praga în anul 1995 şi nu se întîmpla nimic şi într-o clipitã tot mai mulţi producãtori au început sã foloseascã studiourile de producţie din Cehia. Acum cam un sfert din producţia anglo-saxonã de film se realizeazã în Cehia şi aceastã schimbare a fost un mare şoc, resimţit cel mai puternic de cinematografia localã. Astãzi este aproape inexistentã!