Aderarea României la Uniunea Europeană (UE) va însemna pierderea locului de muncă pentru peste 40.000 de marinari şi personalul auxiliar de pe navele armatorilor europeni. În mai puţin de o lună, ţara noastră va deveni membru al Uniunii, iar odată intrată în această „familie”, va trebui să aplice legislaţia şi normele în vigoare. Din luna ianuarie a anului viitor, personalul navigant român va fi tratat la fel ca cel european, dacă lucrează pe o vapor care arborează pavilionul uneia dintre ţările UE. Acest lucru are însă două aspecte: unul bun şi altul problematic. Partea bună este că, odată deveniţi europeni, marinarii românii vor avea aceleaşi drepturi salariale ca şi italienii sau norvegienii, care sînt plătiţi aproape dublu. Vestea mai puţin bună este că, din cauza ignoranţei şi indiferenţei guvernanţilor, marinarii români vor dispărea de pe piaţa muncii, pentru că nu vor mai fi căutaţi de armatori. În 1971, prin Regulamentul 1408 al Comunităţii Economice Europene (CEE) s-a stabilit că oricărui cetăţean european, care munceşte într-un alt stat european, trebuie să i se plătească contribuţiile sociale în conformitate cu prevederile statului în care lucrează. În cazul marinarilor, această regulă se aplică în funcţie de statul sub pavilionul căruia este înregistrată nava. Normativul prevede şi o excepţie de la regulă: dacă statul din care provine navigatorul are prevederi favorabile, armatorul poate achita contribuţiile sociale în statul respectiv, însă numai după încheierea, în prealabil, a unor acorduri bilaterale. O parte din statele care au aderat la UE în primul val au încheiat astfel de acorduri bilaterale cu principalele puteri economice în domeniul naval. Mai mult, pentru ca marinarii lor să fie în continuare solicitaţi pe piaţa muncii, guvernanţii din ţările respective, după încheierea acordurilor, au dat legi prin care au diminuat sau chiar anulat aceste contribuţii care vizează personalul navigant.

Birocraţie, moartea tuturor iniţiativelor

Preşedintele Sindicatului Liber al Navigatorilor (SLN), Adrian Mihălcioiu, spune că a semnalat Ministerelor Muncii şi Transporturilor încă de acum cîteva luni această problemă, dar fără niciun rezultat. „Acordurile bilaterale se fac pe baza unei legi speciale care spune că, pentru a realiza un astfel de acord, trebuie întocmit un material-suport care să treacă prin toate ministerele pentru aprobare. Procesul ratificării mai trece pe la primul ministru şi prin cele două camere ale Parlamentului, pentru ca în sfîrşit preşedintele ţării să-şi pună semnătura pe acel act“, a explicat Mihălcioiu. În ritmul în care se lucrează în prezent, pentru o astfel de procedură este nevoie de doi sau chiar trei ani, iar de momentul integrării ne despart mai puţin de 30 de zile.

Liderul SLN a primit deja semnale de la navigatori, dar şi de la armatori, că situaţia va fi foarte delicată după 1 ianuarie. Deşi încă nu se ştiu foarte multe despre aceste prevederi legislative, în Constanţa este evident faptul că armatorii greci nu mai vor marinari români. Mai mult, agenţiile de crewing sînt din ce în ce mai goale. „Anul acesta am avut o situaţie în care un armator german a trimis acasă, la jumătatea contractului, 40 de români, plătindu-le salarii compensatorii. Există un acord semnat cu Germania în 2005, referitor la plata asigurărilor sociale ale marinarilor în ţara de pavilion a vaporului pe care aceştia navighează şi care a intrat în vigoare la mijlocul anului 2006”, a spus Mihălcioiu. El a precizat că trebuie luate măsuri urgente, în caz contrar, marinarii noştri nu vor fi protejaţi faţă de regulile europene. Mai mult, personalul navigant aduce în ţară, anual, aprox. un miliard de euro. Potrivit statisticilor SLN, în România există aprox. 18.000 de oameni care lucrează ca personal navigant şi circa 22.000, în funcţii de personal auxiliar, iar veniturile lor sînt între 1.000 şi 8.000 euro.

Prea puţine soluţii

Sindicatul a propus încheierea unor pre-acorduri, pe o perioadă de cinci ani, între ministerele Muncii din România şi ţările europene, prin care să se stabilească cu exactitate condiţiile în care se achită contribuţiile sociale. O altă soluţie care nu stă în puterea guvernanţilor, este ca statele europene să adopte pavilioane de complezenţă, gen Panama, Bolivia sau Cambodgia, pentru că prevederile Regulamentului 1408/1971 se aplică numai cetăţenilor Uniunii Europene şi navelor care au pavilionul unui stat membru UE. Din păcate pentru personalul navigant român, acest lucru este destul de greu de realizat, pentru că statele europene acordă o serie de facilităţi pentru armatorii care îşi înregistrează navele în ţara respectivă, gen facilitarea creditelor bancare sau rambursarea unei anumite părţi din contribuţiile sociale. În ultimii ani, marinarii est-europeni au scos de pe piaţă o bună parte a filipinezilor şi chiar indienilor, care au constituit ani de-a rîndul „carnea de tun” a armatorilor. La concurenţă, românii au venit cu atuul unei pregătiri superioare şi cereau salarii cu puţin mai mari decît filipinezii. Fiind europeni şi ceva mai serioşi decît colegii lor din Rusia sau Polonia, recrutarea românilor era facilă. Din păcate, aceste avantaje nu vor mai însemna nimic în faţa sumelor de bani. Pentru că armatorii europeni vor aprecia ca fiind prea scumpă forţa de muncă din România, comparativ cu facilităţile şi condiţiile oferite de celelalte state concurente, marinarii român vor trebui să se reorienteze profesional.