O dorinţă a Înaltpreasfinţitului (ÎPS) Teodosie încă de la înscăunarea sa ca arhiepiscop al Tomisului a devenit realitate. Vineri, el a sfinţit locul pe care se va ridica cea de-a doua Mănăstire din ţară - după cea de la Aiud - închinată celor care au pierit pe timpul construcţiei Canalului Dunăre-Marea Neagră. Viitorul aşezământ este stabilit pe un teren dat de Primăria Poarta Albă, aproape de Galeşu, pe partea dreaptă, exact pe pământul unde au fost barăcile şi temniţele celor care au lucrat la Canal, dar şi lângă movila sub care se spune că zac sute sau poate chiar mii de oseminte ale celor morţi.

LOCUL ORORILOR Construcţia Canalului Dunăre-Marea Neagră a început în 1949. Lucrările au fost oprite în 1953 şi reluate 20 de ani mai târziu. 12.000 de intelectuali şi preoţi au muncit aici în condiţii greu de imaginat. Au fost supuşi torturilor, înfometării, închişi în temniţe şi schingiuiţi. Unul dintre supravieţuitorii ororilor de la Canal este şi Ion Negoiţă, acum în vârstă de 85 de ani. Şi acum îşi aminteşte cu lux de amănunte tot ce a păţit deşi îi vine greu să povestească şi are momente în care cuvintele i se opresc pur şi simplu. A fost întemniţat şi pus să muncească de la răsăritul până la apusul soarelui cu un codru de pâine şi o lingură de mâncare, timp de şapte ani şi jumătate. A fost schingiuit - i s-au rupt falangele de la mâini - şi tratat mai rău ca un animal. La Constanţa, a lucrat timp de trei ani. „Eram transportaţi dintr-o parte în alta cu trenul, în vagoane fără aerisire, fără lumină. Eram urcaţi câte o sută într-un vagon. Nu aveam loc nici să întoarcem capul şi stăteam numai în picioare”, îşi aminteşte Ion Negoiţă. Nu credea că va scăpa cu viaţă mai ales după ce a fost martor la atâtea crime. Nu credea că va veni vremea când va scăpa din acest iad ce-i va chinui veşnic memoria.