Noţiunea de strămoş comun al grupurilor etnice este mai mult o construcţie socio-culturală decît o realitate genetică, potrivit cercetătorilor care au analizat genele cromozomului Y la bărbaţi şi ale ADN-ului mitocondrial pentru femei la mai multe populaţii din Asia centrală. “Am căutat să vedem dacă noţiunea de strămoş comun, ce apare în definiţia grupului etnic, este compatibilă cu datele genetice”, a declarat Evelyne Heyer de la Muzeul Omului din Paris, care a condus lucrările unei echipe internaţionale.

Cercetătorii au comparat datele genetice ale unui număr de 846 de femei şi 745 de bărbaţi cu istoria cunoscută a migraţiilor popoarelor din Asia centrală. S-a descoperit că în cazul a cel puţin două grupuri turcofone din Asia centrală etnicitatea este un sistem social construit ce menţine frontiere etnice cu alte grupuri, mai curînd decît rezultatul unei ascendenţe genetice comune. La turcofonii uzbeci, kazahi sau kîrghîzi, există mai multe diferenţe între populaţiile aceluiaşi grup etnic în cazul cromozomului Y, în timp ce inversul este observat la ADN-ul mitocondrial. Această diferenţă se explică prin faptul că bărbaţii se regrupează mai mult în cadrul aceleiaşi linii, în timp ce femeile au o tendinţă mai mare de a se mişca între populaţiile unei etnii. La tadjici, apropiaţi de grupul indo-iranian şi sedentari de mai mult timp, care se disting printr-o endogamie mai pronunţată la nivel de sat sau clan, diferenţele dintre bărbaţi şi femei sînt în schimb mai puţin marcante. Cercetătorii au ales această regiune pentru că este o zonă de întîlniri lingvistice atît între familiile lingvistice turcofonă şi indo-iraniană, cît şi între populaţiile nomade şi sedentare. S-a vrut să se vadă în ce măsură alegerea modului de viaţă are un impact asupra diversităţii genetice a populaţiilor.