MECANISMELE VIEŢII Pentru cei care au urmărit cu sufletul la gură scufundarea lui James Cameron în Groapa Marianelor şi s-au întrebat ce fel de creaturi a putut vedea cineastul acolo, oamenii de ştiinţă au acum un răspuns. Aceştia susţin că este puţin probabil ca vreo specie de peşte să poată supravieţui în oceane adânci de circa 8.200 de metri. Niciun peşte a fost văzut vreodată în viaţă dincolo de această limită, iar cercetătorii invocă motive fiziologice. Punctul lor de vedere se bazează pe mecanismul special molecular pe care îl folosesc peştii în ţesuturile lor, pentru a rezista la presiuni de strivire. Pentru a merge mai adânc, peştii ar avea nevoie de un alt mecanism. Pentru a putea supravieţui la adâncimi de peste 8.000 de metri este nevoie de compusul organic trimetilamină N-oxid (TMAO). Este, de fapt, ceea ce dă peştilor ”mirosul de peşte”.

TMAO acţionează pentru a stabiliza proteinele utilizate de peşte pentru a-şi construi şi a menţine celulele. Fără prezenţa sa, proteinele vor fi distorsionate de presiunile ridicate constatate la adâncime şi nu vor mai putea funcţiona. S-a observat că, cu cât speciile de peşti trăiesc la adâncimi mai mari, cu atât prezintă cantităţi mai mari de TMAO. Cercetătorii au verificat această ipoteză pe specia de peşte Pseudoliparis amblystomopsis, o creatură misterioasă al cărei habitat natural este la o adâncime de 7.700 metri, în Groapa Kermadec din Oceanul Pacific, la nord de Noua Zeelandă, a cărei adâncime ajunge la circa 10.000 de metri. Se crede că acest peşte roz este creatura care trăieşte la cea mai mare adâncime din lume, cel mai probabil hrănindu-se din excrementele crustaceelor mici, care se hrănesc, la rândul lor, din materia organică ce pluteşte prin ocean la adâncimi mai mici. La această specie de peşte s-a găsit cea mai mare cantitate de trimetilamină N-oxid. Totuşi, concentraţia nu este foarte diferită faţă de alte specii care trăiesc în ape mai puţin adânci şi concluzia oamenilor de ştiinţă este că Pseudoliparis amblystomopsis aiba supravieţuieşte. Aşa că, la o adâncime de circa 8.000 - 8.500 metri, concentraţia de TMAO ar ajunge la un punct în care ar inhiba funcţia celulelor.

LA PUNCTUL-LIMITĂ Se ştie că, dacă concentraţia de TMAO este prea mare, proteinele devin atât de stabile încât nu mai pot lucra. De exemplu, proteina miozină trebuie să încordeze muşchii pentru a se obţine mişcarea şi o cantitate prea mare de TMAO ar opri acest lucru. Cealaltă posibilitate este că, la aceste niveluri foarte ridicate, ţesuturile vor încerca osmotic să absoarbă apa în organismul peştelui, un mecanism prea complicat pentru speciile marine. Cea mai mare parte a fundului oceanului planetar este de o adâncime sub 8.000 de metri, dar există şi excepţii, precum Groapa Marianelor din Oceanul Pacific, cel mai adânc loc de pe Pământ, la aproape 11.000 metri. Chiar dacă peştii nu pot vieţui în aceste hăuri ultraadânci, o mulţime de alte forme de viaţă o fac. Este vorba despre organisme unicelulare cum ar fi Archaea, bacterii şi foraminifere şi chiar animale cum ar fi anemonele şi castraveţii de mare, care pot fi găsite în număr relativ mare.

EVOLUŢIA VIEŢII Unul dintre tipurile de organisme identificate în mod regulat în cele mai adânci locuri sunt amfipodele. Această clasă de crustacee este incredibil de tolerantă la presiuni mari şi poate realiza comprimări şi decompresii catalogate drept uimitoare de către cercetători. Aceste specimene par a se folosi de nu mai puţin de cinci compuşi organici pentru a rezista la adâncimi mari, în timp ce peştii au la dispoziţie doar TMAO. Pentru a merge mai adânc, o specie de peşte ar trebui să evolueze şi să folosească mecanisme suplimentare. Următoarea întrebare interesantă adresată cercetătorilor este de ce nu au au făcut acest lucru? Deocamdată se speculează că, probabil, cele mai adânci locuri din oceanul planetar s-au format mai rapid decât au fost peştii în măsură să dezvolte adaptările necesare pentru a invada aceste spaţii. Un răspuns ar putea da, în viitor, specialiştii în biologie evoluţionistă şi istorie geologică.