Fie rostite sau puse pe hîrtie, cuvintele creează, uneori, limitări, ştirbesc din încărcătura instinctivă a emoţiilor şi trăirilor, alteori voalează subtilităţi trasate semantic spre a comunica. Scopul nobil de a împărtăşi propria iluminare presupune însă şi o avidă căutare de legitimare a propriului scop în viaţă, prezentat în frînturi, aşa cum inspiraţia sau cheful îi ghidează pe cei care au ceva de spus. Înfrumuseţările lor alambicate ascund perfect fie incoerenţa şi lipsa adevărurilor profunde, fie marchează inexistenţa unicităţii emoţiei creatoare înainte de captarea în cuvinte, oral sau scris. Participanţii la creaţie nu fug de realitate, ci doar o exprimă în funcţie de propriile limitări personale pregnante în ciuda estompărilor oferite de educaţie, instrucţie sau politeţe. Lipsa modelelor care cu adevărat pot contribui fabulos la creionarea unei societăţi care nu se teme să îşi penalizeze mediocritatea - şi este normal ca majoritatea indivizilor comunităţii să se încadreze în această categorie generoasă - ne conduc spre pseudodemocraţie, în care se lăfăie adevărurile călduţe, de convenienţă.

Societatea română este din ce în ce mai puţin generoasă în a le recunoaşte meritele şi acorda atenţia cuvenită unor minţi luminate. În speţă, filmul românesc este victimizat de lipsa de public. Dimensiunea comercială a producţiilor cinematografice sever pedepsită şi de afluenţa tot mai scăzută a spectatorilor, pirateria sau concurenţa acerbă a televiziunii sînt obstacole deloc uşor de trecut. Cineaştii români au reuşit însă în demersurile lor, talentul şi performanţele fiindu-le recompensate în festivaluri de film din întreaga lume. Cea de-a şaptea artă

şi-a arogat dreptul de a fi o critică a tuturor condiţiilor existenţiale, de a fi conştiinţă colectivă, uneori sumbră şi de neevitat. Dimensiunea de critică socială rezidă în demitizarea unei situaţii, a unei viziuni autoritare, oficială sau încetăţenită; ceea ce a generat această atitudine critică şi pătrunzătoare fiind mai întîi dorinţa de a dovedi autonomia adevărului subiectiv şi al viziunii independente. O nouă generaţie de cineaşti români se impune, a cărei misiune directă este schimbarea politică şi estetică ce redă prăbuşirea interdicţiilor şi complexelor. O formă de cinema născută din austeritate financiară, care se rupe de doctrina socialist-realistă, ce dezvoltă atitudini critice absolute şi abordări hiperrealiste şi redă viaţa de zi cu zi a indivizilor trădaţi de idealurile comuniste, dar şi de sistemul nedefinit ce a urmat.

Filmul depinde, însă, de valoarea cuvintelor ce se măsoară în cît de mult se deschid ochii în surprinderea pe care o provoacă, în “scrîşnetul” neuronilor care încep să se dezmorţească şi să facă nenumărate conexiuni, în zumzetul produs de oamenii treziţi în joaca de a face, de a crea, de a construi lucruri noi, de a le asuma şi dovedi. Nimic însă nu se compară cu reacţia publicului local în timpul şi după vizionarea unei producţii autohtone. Indiferent de universalitatea subiectului, de puterea imaginaţiei publicului, regizorii şi scenariştii, producătorii şi cameramanii se simt îndreptăţiţi numai de valoarea atribuită producţiei lor de către audienţa locală. Zilele acestea, pe singurul ecran rămas la dispoziţia cinefililor din Constanţa, a rulat “Hîrtia va fi albastră”, al doilea lung-metraj semnat de Radu Muntean, realizat după un scenariu scris în colaborare cu Răzvan Rădulescu, proaspăt cîştigător al premiului Discovery, decernat în premieră de Festivalul de Film de la Cottbus. Această distincţie scoate, de fapt, în evidenţă faptul că de numele său se leagă producţii importante realizate în ultimii ani, apreciate, din păcate, cu entuziasm mai degrabă peste hotare. A fost co-scenaristul filmelor “Marfa şi banii” şi “Moartea domnului Lăzărescu”, ambele în regia lui Cristi Puiu, “Niki Ardelean, colonel în rezervă” regizat de Lucian Pintilie, “Hîrtia va fi albastră”, realizat de Radu Muntean şi “Offset”, ecranizat de regizorul german Didi Danquart. De numele său se mai leagă şi scenariul “Principiile vieţii”, care va fi regizat de Radu Jude şi produs de Ada Solomon, un proiect cinematografic premiat în cadrul Festivalului de Film de la Salonic.

Cum este să scrii scenariu în România, la ora actuală? Este o formă de a exorciza din aspiraţii eşuate, din neîmpliniri?

Eu nu scriu din frustrare. Scriu în limba română pentru că nu am în ce altă limbă scrie. Nu mi-aş putea imagina să scriu într-o altă limbă sau în altă ţară. Mă interesează propriul meu prezent, în propriul spaţiu geografic. Scriu din plăcere.

Cum v-aţi dat seama că scrisul este modalitatea proprie de a vă exprima creativitatea? Aţi avut la dispoziţie şi alte mijloace de exprimare?

Nu, mi-a plăcut să citesc şi mi-am zis că pot să scriu şi eu. Am scris roman mai întîi şi acum mai scriu unul şi aştept să public un altul. Îmi place să scriu.

Cum funcţionează, în ceea ce vă priveşte, mecanismul de a pune pe hîrtie situaţii, personaje, sentimente?

Funcţionează diferit de la roman la scenariu. Pot să spun acest lucru pentru că, de exemplu, felul în care îmi scriu romanele este mult mai lax şi mai prolix decît cel în care scriu scenariu. Pentru că, în cazul scenariului, sînt mult mai multe sfori de tras. În parte şi pentru că destinaţia unui roman este într-anume fel privată. Este tipărit aşa cum este scris, nu intervine niciun fel de prefacere dincolo de text şi atunci este, dacă vrei, baletul autonom al unui singur balerin. În scrierea scenariului, lucrurile stau cu toul diferit. De exemplu, mie îmi este foarte greu să scriu scenariu de unul singur. Poate numai dacă m-aş gîndi să-l regizez chiar eu, ceea ce este foarte greu de crezut. Mă simt foarte bine dacă, de exemplu, Radu Muntean vrea să colaboreze la scenariu, pentru că, de fapt, trebuie să-l reprezinte şi pe el în aceeaşi măsură în care mă reprezintă pe mine. Şi dacă putem găsi un fel de auctorialitate comună, este cel mai bine, este chiar singura cheie posibilă a colaborării. Altfel, sînt foarte puţin convins că eu aş putea avea gata, să-l împachetez foarte frumos, să-l redactez aşa cum mi-ar plăcea mie şi să găsesc apoi un regizor căruia să-i placă foarte tare şi să mă roage să-l realizeze. De obicei, nu merge. Iese ceva complet diferit, dezamăgitor, pentru toate părţile. Am o astfel de experienţă.

Pentru mine este foarte interesant felul în care contrabalansaţi intimitatea scriitorului solitar care scrie roman şi comunicarea presupusă de scenariu.

E foarte ciudat. Actul solitar de a scrie un roman este complet luxuriant, cum ţi-am spus, şi aproape neglijent. Este ca atunci cînd eşti singur acasă, faci mare dezordine sau îţi ţii lucrurile într-o ordine pe care numai tu o ştii şi poţi nădăjdui că cine te place o poate înţelege. La scenariu, dimpotrivă, îmi place să fiu mult mai auster. Pentru că, de fapt, munca este comună şi la capătul ei se mai află o echipă care o preia. Asta ca să nu mai vorbim de regizor, care oricum are propria lui contribuţie la scenariu. Apoi, o grămadă de oameni care se servesc din scenariu cu datele tehnice. Cred că, cu cît faci lucrurile mai simple şi mai uşor de înţeles într-un scenariu, cu atît, de fapt, eşti mai onest faţă de cei care se angajează ulterior în a-l ecraniza. Nu le laşi, pe de o parte, mult spaţiu de manevră, dar pe de altă parte, acolo unde este spaţiu de manevră, poţi fi sigur că şi ei vor funcţiona în beneficiul lucrului bine făcut. Aşa cred.

Cum reuşiţi să vă feriţi de non-valoare?

Nu mi-am pus problema. Eu ştiu doar atît: că sînt oameni cu care îmi place să lucrez şi oameni cu care nu-mi place din start să colaborez sau nici nu mă gîndesc să lucrez şi poate greşesc, habar n-am. Şi oameni cu care încerc să lucrez, eşuez şi ştiu că nu mai am de ce să repet experienţa. Şi probabil că aşa, fie erori, fie erori din start, fie erori pe care le simt pe pielea mea, aşa aflu de fapt... N-aş zice unde sînt valorile şi unde sînt non-valorile, ci aflu cam ce traseu ar trebui să urmez. Aşa, să spun despre un om care face un film că este o non-valoare cred că este riscant. Poate să facă un film prost sau poate să scrie o carte proastă şi apoi să realizeze capodopere. N-aş face asta. Trebuie să recunosc, pe de altă parte, că sînt oameni care visceral îmi sînt antipatici şi cu care nu aş putea lucra pentru că nu mă înţeleg cu ei nici măcar la nivelul la care să beau o bere, darmite să petrec două luni în discuţii despre un scenariu. Şi atunci evit. Altfel, sînt dispus să încerc multe variante.

Cît de dispus sînteţi să faceţi compromisuri cînd lucraţi?

Repet, nu cred că este vorba despre compromis, ci despre o mediere de sensibilităţi. Multe dintre lucrurile pe care le-am vrut în scenariu nu au intrat, de exemplu, în vederile lui Radu Muntean şi probabil că lucruri pe care el le-a vrut nu au intrat în vederile noastre. Am mediat lucrurile acestea cu o terţă soluţie, care s-a dovedit a fi, de fapt, justă în configuraţia dată. Acest lucru nu se numeşte însă compromis. Compromis ar fi ceva, nu ştiu, să mă folosesc de nume sau prestigiu ca să obţin cu tot dinadinsul scrierea unui sitcom despre care ştiu că este foarte prost. Nu ştiu ce să spun. Compromis ar fi, de fapt, să vreau să scriu cu orice preţ cînd nu am nimic de spus.