O simplă enumerare a filmelor, fie lungmetraje sau scurtmetraje şi a regizorilor cu care a lucrat ar ocupa un spaţiu nepermis de mare din întregul articol, dar şi, cu siguranţă, i-ar face cinste lui Andi Vasluianu. Este un actor care se regăseşte în distribuţia unor producţii semnate deopotrivă de regizori consacraţi înainte şi după 1989. Numele său se regăseşte chiar şi în câte şapte filme pe an, ceea ce înseamnă efort şi volum de muncă considerabile.

Şi, totuşi, chipul şi chiar prestaţiile sale sunt uşor subestimate, pentru că, pur şi simplu, oferă cu prea mare uşurinţă consistenţă personajelor sale. Iată, într-o enumerare aleatorie, câteva din rolurile sale: escrocul Streche, care pândeşte la colţ de stradă să-i fraierească pe creduli în filmul semnat de Nicolae Mărgineanu, „Schimb valutar”, „peştele” oricând pregătit să „îmbârlige” viitoare victime în „Marilena de la P7”, film în regia lui Cristian Nemescu sau soldatul Marian, isteţ şi pregătit de orice în „California Dreamin`”, tot în regia lui Cristian Nemescu, fratele grijuliu care însă se teme de o nouă dezamăgire din partea surorii rebele, care face familia de râs din „Periferic” de George Bogdan Apetri sau puşcăriaşul... slab de înger, constrâns să-şi toarne colegul de celulă din „Mănuşi roşii” de Radu Gabrea. A interpretat roluri în 47 de filme şi în 31 de piese de teatru. Forţa sa interpretativă nu este apăsătoare, nici stridentă, are cursivitate şi calitatea de a face să pară totul foarte uşor, lipsit de exagerări şi complicaţii. Această versatilitate, însă, nu se obţine fără efort şi poate fi uşor catalogată doar carismă.

Reporter (Rep.): Spuneaţi, într-un interviu, că nu vă place să lăsaţi spaţii moarte în interpretare, dar aceasta pare abordarea dvs. în ceea ce priveşte cariera cinematografică. Aţi jucat şi în câte şapte filme pe an.

Andi Vasluianu (A. V.): Am avut noroc, pur şi simplu. Apoi, eu cred că un om, în general, nu lasă prea multe spaţii moarte. Mai mult decât atât, arta, de multe ori, e mai concentrată asupra anumitor momente şi situaţii. În viaţă mai sari peste anumite lucruri. Acest lucru este şi ofertant pentru cineva care face această profesie cu drag şi pasiune, pentru că devine mai prezent în realitate.

Rep.: Fiecare personaj în parte nu este obositor?

A. V.: Din contră, e antrenant. E terapeutic.

Rep.: Vă atrage ceva anume la un personaj? Şi nu vă e frică ca nu cumva să-l repetaţi?

A. V.: Ba da, dar nu îmi este neapărat frică. Mă străduiesc să nu-l repet. De multe ori, fără să vrei, îl repeţi. De multe ori, eşti distribuit pe acelaşi gen. Eu, de fiecare dată, am încercat în discuţii cu regizorul sau scenaristul să mai aduc ceva în plus, atât cât pot eu de mult. Până la urmă, nu contează. De cele mai multe ori, este doar o părere a mea şi eu vin cu un bagaj cultural care poate este limitat faţă de personaj şi, dacă e limitat, încerc să-l dezvolt.

Rep.: Cât de important este să rămâneţi în zona dvs. de confort în interpretare?

A. V.: Nu îmi place. Mai degrabă mă atrage ceva care mă scoate din zona mea de confort. Şi rolul din „Despre oameni şi melci” a fost inconfortabil. Sunt foarte puţine lucruri asemănătoare între mine şi Gică. Singura chestie asemănătoare şi pe care cred că o transfer fără să vreau tuturor personajelor este un fel de candoare, de inocenţă, care mie îmi place foarte mult. În această perspectivă, orice personaj devine pentru mine atrăgător, orice aş juca. Este, câteodată, un criminal în care simţi un moment de umanitate sau, dacă personajul este prea uman şi sensibil, să simţi că este, de fapt, unul negativ. Este foarte greu de jonglat cu chestiile astea, dar satisfacţia e mare când le poţi oferi personajului. (Va urma.)