Pe lîngă simpatia pe care a avut-o în fragedă tinereţe pentru nazişti, regizoarea germană Lina Wertmuller a devenit celebră pentru titlurile lungi pe care le alegea pentru filmele sale. De unul dintre acestea, datînd din anul 1983, "Scherzo del destino in agguato dietro l'angolo come un brigante di strada", pe care distribuitorii internaţionali au preferat să-l scurteze în "O glumă a destinului" se leagă debutul Valeriei Golino. Interpreta rolului Adalgisa De Andreiis, în film fiica unui mare actor italian, Ugo Tognazzi, avea să devină una dintre cele mai cunoscute actriţe europene. Succesul său se datorează atît trăsăturilor sale perfecte, moştenite de la tatăl italian şi mama grecoaică, dar mai ales fluenţei de a se face înţeleasă în patru limbi, italiană, franceză, greacă şi engleză. Nu a intenţionat niciodată să devină fotomodel sau actriţă, dar frumuseţea sa nu a putut să nu-i impresioneze pe Armani sau Dolce&Gabanna, care au rămas creatorii săi de modă preferaţi. Aşa că mirajul podiumurilor de prezentare de modă şi platourile de filmare au determinat-o să renunţe la studii la 15 ani. Tocmai acest debut adolescentin îi conferă o aură de tinereţe perpetuă, fiind o prezenţă familiară pentru cineaşti şi cinefili de peste 20 de ani. La trei ani de la debut a şi primit Leul de Aur, premiul prestigiosului Festival de Film de la Veneţia pentru cea mai bună interpretare feminină pentru rolul din "Storia d'amore" în regia lui Francesco Maselli. De atunci cariera sa a cunoscut o ascensiune fără precedent, în trei ţări cu o importantă industrie cinematografică, Italia, Statele Unite şi Franţa. Rolurile din "Preatty Woman" şi "Flatliners", două filme care i-au lansat cariera Juliei Roberts, au fost scrise pentru ea, numai că în ultimul moment producătorii au fost nevoiţi să renunţe la Valeria Golino pentru că vorbea limba engleză cu un prea pronunţat accent italian. Şederea sa în Statele Unite motivată de relaţiile sale sentimentale au consacrat-o drept protagonista perfectă în cele mai de succes comedii, seria "Hot Shots". Marea sa revenire pe bătrînul continent a fost însă cu rolul Grazia în drama "Respiro", în regia lui Emanuele Crialese, aclamată atît de public, cît şi de critică.

Vocea sa nazală distinctă este mai preţuită peste Ocean, unde a şi cîntat pe marele ecran, în timp ce în Italia era de multe ori dublată. În viaţa sa privată, Valeria Golino este o mare amatoare de jazz. A compus muzica pentru"Dernier été à Tanger", film datînd in anul 1987, în care a deţinut şi rolul principal, regizat de Alexandre Arcady. Şi talentul muzical tot din familie provine, fratele său alegînd muzica drept formă de exprimare a creativităţii sale. De altfel, este o familie de intelectuali, tatăl un expert în cultură germană, mama pictoriţă, iar unchiul un respectat jurnalist, care nu i-a înăbuşit firea la fel de rebelă precum şuviţele neascultătoare ale podoabei sale capilare, care au contribuit la imaginea sa distinctă.

Rep. - Cînd v-aţi dat seama că vreţi să deveniţi actriţă?

V. G. - După primul film. Am debutat într-un film al Linei Wertmuller, cînd abia aveam 16 ani. Nu ştiam atunci prea multe despre cinema, dar după ce am realizat primul film, mi-am spus: îmi place!

Rep. - Tocmai pentru că eraţi foarte tînără, cu fiecare personaj pe care l-aţi interpretat v-aţi descoperit propria personalitate?

V. G. - Este o întrebare bună. Cred unul dintre avantajele, dar şi dezavantajele acestei profesii este că te confrunţi cu tine însăţi, fie cu propriile limite, fie cu cu ceea ce reuşeşti să înţelegi şi să traduci din sufletul tău

pe înţelesul celorlalţi. Atunci, e clar, că este o continuă retrospecţie - şi de aici vine defectul său - pentru că rişti să devii absorbit de propria persoană. Totuşi şi acest aspect este foarte interesat. Sînt sigură că actoria mi-a format caracterul.

Rep. - Aţi simţit vreodată că vă pierdeţi într-unul din personajele interpretate?

V. G. - Da, cu siguranţă. Este inevitabil. Fiecare personaj trebuie în final să se subordoneze personalităţii actorului. Cine îţi spune contrariul, să nu-l crezi. Tu te regăseşti în mii de bucăţele în fiecare personaj. Munca actorului constă într-o continuă tatonare a tuturor reacţiilor şi emoţiilor umane. Şi, în cele din urmă, toate personajele te absorb pe tine, ca actor.

Rep. - Cît este de uşor pentru o actriţă frumoasă să îşi dovedească talentul?

V. G. - Eu cred că un actor trebuie să fie frumos, trebuie să fie plăcut la vedere, adică să îi facă plăcere să-l priveşti. Robert de Niro este frumos, dar nu neapărat în sensul clasic al noţiunii de frumuseţe. Vrei să-l priveşti în orice ipostază. Acesta este talentul actorilor. Nu trebuie neapărat să fie credibil, ci actorul trebuie să fie interesant. Poţi să filmezi în stil cine-verita, dar cui îi pasă. Pentru a face interesantă acţiunea, un actor, o actriţă trebuie să fie frumoşi, nu fotomodele. Pot fi şi urîţi, atît timp cît sînt interesanţi. Cîteodată sînt interesantă şi atunci mă simt în largul meu. Altădată, sînt extrem de plictisitoare, cînd încerc naturalism cu orice preţ. Frumuseţea este importantă, mai ales în cinema.

Rep. - Sînteţi una dintre primele actriţe europene după generaţia Sofia Loren, Gina Lollobrigida, care a avut îndrăzneala să se mute la Hollywood şi să aibă şi succes în Cetatea Filmelor. Apoi, aţi revenit pe bătrînul continent unde cu uşurinţă aţi fost readoptată de cineaştii europeni. Cum de aţi luat decizii atît de categorice?

V. G. - În primul rînd, deciziile mele le iau ţinînd cont de viaţa mea privată. Munca urmează viaţa mea privată şi nu invers. Nu sînt de fel o carieristă. Munca joacă un rol important în viaţa mea, dar subordonată vieţii private. Eu nu m-am rupt niciodată cu totul de cinematografia italiană, chiar şi cînd am stat la Los Angeles. Cel puţin o dată pe an reveneam în Italia şi făceam un film. Un pic pentru că viaţa mea personală cerea acest lucru şi apoi pentru că rolurile care mi se propuneau în Italia, începeau să devină mult mai interesante decît ceea ce mi se oferea la Hollywood şi compromisurile care mi se cereau. Eu eram o actriţă străină la Hollywood şi am reuşit să fac 17, 18 filme în America, ceea ce a însemnat uneori să fac unele compromisuri cu privire la propiile mele dorinţe sau gusturi. Aşa că din dragoste şi un pic pentru că profesional lucrurile începeau să devină mult mai interesante, am revenit în Italia. Mi-ar plăcea să continui să lucrez în Statele Unite cîte un film, numai că este foarte dificil dacă nu stai acolo. Trebuie să fii insistentă, să nu te uite lumea. Vom vedea!

Rep. - Cum aţi reuşit să vă păstraţi atît de discretă viaţa privată? Aţi reuşit să vă ţineţi departe de rubricile de scandal şi bîrfă!

V. G. - Dacă vrei neapărat acest lucru, reuşeşti. Dacă este vorba despre un lucru important pentru tine, poţi să te bucuri în discreţie de el. În prezent, sînt logodită cu Riccardo Scamarcio, un actor foarte faimos în Italia şi nu reuşim deloc să ne ferim de ochii lumii. Facem multe eforturi, adică am încercat aproape totul şi nu am reuşit. Sîntem asaltaţi de ziarele de scandal, care pun pe seama noastră tot felul de zvonuri şi fotografii compromiţătoare. Pentru mine este un lucru şocant. De-a lungul anilor am reuşit mereu să mă protejez, dar nu acum.