SenatulSUA a decis. Noul ambasador al României este Adrian Zuckerman. Avocat imobilar. De origine română. Numit politic. Donator al viitoarei campanii a președintelui Trump. Și instantaneu el a devenit obiectul unui uriaș scandal. Cum va decurge relația cu noul reprezentant al SUA?

La această întrebare, dată fiind istoria furtunoasă și controversată pe care am avut-o cu alți ambasadori, nu putem avea un răspuns decât dacă rezolvăm o enigmă. Ce este România pentru SUA? Partener sau pradă? La rândul ei, cheia ne oferă o altă întrebare. Cum ne percepem noi înșine? Drept un aliat strategic al SUA sau drept o colonie? Un stat de frontieră și un stat care își oferă cu generozitate uriașele bogății din punct de vedere econonomic? Sunt întrebări dramatice, care necesită răspunsuri tranșante, urmate de reacții cu adevărat ferme. Pentru că altfel din nou vom fi dezamăgiți. Fără a înțelege că o bună parte din dezamăgire își are cauza în comportamentul nostru.

A existat dilema legată de calitățile unui ambasador al SUA. Ce e mai bine? Să avem un ambasador politic, numit de președintele SUA ca recompensă pentru că i-a finanțat campania sau un ambasador tehnic, un specialist al Departamentului de Stat? România a beneficat de ambele categorii de ambasadori. Și comportamentul acestora a lăsat de dorit. Fie ambasadori politici, fie diplomați de carieră, ei au bătut la București cu pumnul în masă și au impus guvernelor de multe ori soluții extrem de controversate în raport cu interesul național. Iar autoritățile s-au conformat. De aceea, percepția generală este că nu contează dacă avem un ambasador diplomat de carierăsau unul numit politic.

Ce știm despre Adrian Zuckerman? Că este originar din România, că părinții săi au emigrat în regimul Ceaușescu, că nu are impresii plăcute despre copilăria sa aici, că este avocat imobiliar, obiect al unui scandal de hărțuire sexuală, că în fața Senatului american a susținut că e decis să servească bine interesele SUA în România, o țară pe care a catalogat-o drept extrem de bogată în terenuri agricole, petrol, gaze naturale, minerale etc. Un site american cu șapte milioane de vizitatori unici, Open Secrets, l-a prezentat drept un exemplu al unei schimbări dramatice a strategiei lui Donald Trump legate de numirile de ambasadori. În sensul că, sub administrația Trump, numărul ambasadorilor politici a crescut exponențial. În plus, pentru prima dată, ambasadorii politici nu mai sunt numiți pentru că ar fi sponsorizat campania electorală care l-a adus pe președinte la Casa Albă, ci campania electorală care ar putea să-i aducă un al doilea mandat. E treaba americanilor să decidă cine și în ce condiții devine ambasador. Dar există o problemă. Am avut o experiență nefericită cu Hans Klemm. Un diplomat de carieră care a acționat în România de câte ori i s-a permis din poziția de guvernator al unei colonii. Această experiență amară vine după o alta, cu un ambasador care l-a precedat și care a fost numit pe criterii politice. Comportamentul său a fost asemănător, cu deosebirea că s-a concentrat mai mult în zona economică. Iar în plan economic s-a remarcat prin presiuni asupra autorităților de la București, pentru a alimenta cu zeci de milioane de euro afacerea Microsoft și prin faptul că lăsarea sa la vatră nu s-a concretizat prin întoarcerea la Washington, ci prin înscăunarea la București, în fruntea Fondului Proprietatea. E greu de spus care dintre cei doi a fost mai rău. În mod cert însă, un sponsor al unei campanii electorale - presupun că este vorba de câteva milioane de dolari - nu este recompensat în calitatea sa de om de afaceri cu o amărâtă de leafă de ambasador. Acesta vine pentru a-și scoate în câștig investiția făcută.

Și acest lucru ar putea fi înțeles, dar doar într-o oarecare măsură. Un ambasador a unui stat aliat, recompensat de președintele american, vine la cașcaval. Slujind în același timp și interesele politice și militare ale Washingtonului. Numai că acest cașcaval nu și-l poate lua singur. El poate fi obținut doar în condițiile în care autoritățile sunt cooperante și cedează în anumite privințe din punct de vedere economic. Fie se oferă ele însele, după cunoscutul sistem fanariot, să-i dea ambasadorului premii, fie o fac sub presiune. Aceste premii înseamnă mai puțin afaceri personale, care bat la ochi, și mai degrabă oportunități de afaceri pentru societăți americane de preferință sau chiar și din alte state, care, la rândul lor, de obicei indirect, îl sponsorizează pe ambasador. Așa se derulează afacerile unor ambasadori în România.

Numai că lucrurile nu sunt atât de simple. Pentru a atinge asemenea rezultate, în condițiile în care autoritățile de la București nu cooperează din prima, ambasadorii trebuie să facă presiuni. Le fac nu în nume propriu, ci invocând autoritatea SUA. Și nu fac aceste presiuni cu scopul explicit de a înșuruba un investitor american în punga de petrol sau gaze naturale a statului gazdă. Le fac invocând principii care stau la baza relațiilor dintre cele două state. Cum ar fi lupta împotriva corupției, statul de drept, independența Justiției etc. Asemenea cauze, în esența lor drepte, se transformă în instrument de șantaj. Totul se întâmplă numai dacă autoritățile statului gazdă sunt slabe. Un șantaj fără cooperarea celui șantajat nu are valoare. Prin urmare, problema nu este pe cine numesc drept ambasador SUA, căci cheia rămâne la noi. Ne lăsam sau nu ne lăsăm șantajați?

Dacă dorim să fim stimați la Washigton, dacă dorim să fim tratați de la egal la egal, nu trebuie sub nicio formă să cedăm unor presiuni, care nu sunt sută la sută acoperite de principii generate de valorile democrației. Dacă nu cedăm, nu vom mai fi o pradă. Vom fi tratați ca un partener. Se pot câștiga bani buni și cu un partener. Dacă ambasadorii SUA trimiși în țări ca România nu primesc o tablă a legii, pe care să fie obligați să o respecte cu sfințenie, avem noi posibilitatea să le servim la instalarea în funcție o tablă a legii.